Au
trecut câteva luni de când editura Spandugino ne-a oferit cel de al doilea
volum – Scrieri 2 – din seria
operelor complete ale medicului scriitor Constantin Dimoftache, alias C. D. Zeletin, serie care va cuprinde şapte
volume consistente purtând cel mai elegant veşmânt tipografic cu putinţă. Am
întârziat cu scrierea acestor rânduri, deoarece ştiam că scrierile lui C. D.
Zeletin interzic lectura de fuşereală. Prin urmare, aveam nevoie de un răgaz nu
scurt pentru a parcurge cele 724 de pagini. Iată că sărbătoarea pascală mi-a
adus, printre darurile sale, răgazul aşteptat şi bucuria lecturii.
Acest
al doilea volum al seriei cuprinde două consistente culegeri de eseuri, anume
„Gaură-n cer“, publicată în 1997 de editura Athena, şi „Amar de vreme“, apărută
la editura Vitruviu în 2001; iar la acestea se adaugă un număr nu mic de Convorbiri, interviuri luate cu felurite
prilejuri cărturăreşti sau biografice, precum şi o Addenda cu frumoase aprecieri şi analize dedicate, la vremea lor,
celor două culegeri, de interpreţi rafinaţi precum Ştefan Aug. Doinaş, Gheorghe
Grigurcu şi Vlad Sorianu. N-aş vrea să repet aici ceea ce cu pătrundere şi
sensibilitate notează ei, iar cititorul o află şi fără ajutorul meu, nici ceea
ce am mai scris în paginile acestei reviste despre personalitatea excepţională
a autorului ori despre caracteristicile eseurilor sale, adică despre
profunzimea speculaţiei, despre vastitatatea culturii care le hrăneşte, despre
vibraţia emoţională care le mută pe multe dintre ele de pe tărâmul prozei pe
cel al poeziei, despre neînchipuita bogăţie şi totodată precizie a limbajului,
nici despre ceea ce învăluie toate acestea, adică despre modelul de rânduială
umană pe care îl construieşte fiecare dintre aceste scurte proze. Şi n-aş vorbi
nici despre bucuria de a regăsi multe dintre bucuriile încercate la citirea
volumelor sale din trecut, cum ar fi – pentru a le aminti pe cele mai frecvente
– universul-aşa-cum-trebuie-să-fie al Burdusacilor, Bârladul şi Academia Bârlădeană,
reveriile filologice şi filozofice care dezghioacă bogăţia de experienţă umană şi
de trasee semantice condensate într-o figură de stil, într-o expresie ori
cuvânt, exerciţiile de admiraţie pentru oamenii frumoşi pe care i-a scos în
cale viaţa sau pe care autorul a pornit cu bună ştiinţă să-i caute. M-aş referi
numai la acele lucruri care mi se par mai evidente aici decât în alte culegeri
de eseuri şi la cele care m-au frapat de-abia la această lectură, nu pentru că
ele ar lipsi altor scrieri ale sale, ci pentru că, nedevenindu-mi mie încă obişnuinţă
impresia generală pe care tocmai am pomenit-o, nu avusesem ochi pentru ele.
Voi
pomeni numai două dintre lucrurile care, după părerea mea, deosebesc oarecum
aceste eseuri de altele ale autorului. Mai mult decât în alte culegeri,
eseurile din volumul în discuţie are unele accente tematice care cred că merită
menţionate. Unul priveşte evocările oamenilor de seamă: în alte volume de
eseuri („Distinguo“, 2008; „Rămânerea trecerii“, 2011) asemenea evocări sunt cu
precădere exerciţii de admiraţie, autorul vrând să aducă în faţa cititorilor şi
în conştiinţa culturii şi civilizaţiei de azi, prea lesne lovită de amnezie,
figuri exemplare, care pot servi ca model şi ca reper lumii noastre atâta în
nevoie de modele şi de repere. În volumul de faţă, multe dintre evocări (precum
cele dedicate lui Gala Galaction, Victor Eftimiu, Perpessicius, Caraion etc.)
nu sunt exerciţii de admiraţie, ci de înţelegere, de pătrundere în unicitatea
unei fiinţe, călătorind prin meandrele sufletului şi minţii ei, depistând în pădurea
de gesturi, de atitudini, de exprimări, marcajele care indică traseul unui
destin şi al unei posibile semnificaţii pentru noi astăzi. Iar dacă observaţia
mea nu este greşită şi dacă luăm de bună cronologia volumelor de eseuri, deci şi
a evocărilor de care spun, ar însemna că specia evocării parcurge la C. D.
Zeletin un drum ascendent: dinspre oameni a căror frumuseţe stă în
complexitatea lor 
şi în dificultatea de a-i cuprinde, ca în acest volum, spre
oamenii frumoşi pur şi simplu, frumoşi prin deplinătatea lor umană şi prin
lumina morală pe care o degajă. Şi cred că această trecere – repet, dacă
observaţia mea e corectă – ţine de o anume transformare a omului Zeletin:
scrise (probabil) mai aproape după 1989, eseurile din acest al doilea volum de Scrieri reflectă nevoia autorului de a
înţelege omenirea prinsă în vâltoarea istoriei; cu trecerea anilor, nevoia nu
s-a estompat, dar, aş zice, s-a adaptat vremii de azi, ameninţată nu de
samavolnicii, de nedreptăţi strigătoare, de spaime şi de încătuşarea expresiei,
ci de vulgaritate, de indiferenţă, de nivelarea în jos a dorinţelor, de lipsa
nu atât a valorilor înalte cât a nevoii de ele. Din această pricină (sau poate
doar ca o consecinţă a mersului spre înalt şi spre senin al autorului însuşi),
evocările pe ni le va oferi următorul volum – Scrieri 3 – vor fi dedicate aproape fără excepţie unor înălţătoare
modele umane.
Aceeaşi
ascensiune spre o viziune înseninată şi mai înaltă mi-a fost dezvăluită şi de
un alt accent tematic prezent în acest volum: cum bine se ştie, C. D. Zeletin
este şi scriitor şi medic. Există desigur creaţii ale medicului (scrierile sale
ştiinţifice) care fac abstracţie, într-o bună măsură, de scriitor, şi creaţii
ale scriitorului (poeziile şi traducerile de poezie) care fac abstracţie,
într-o bună măsură, de medic. Într-o bună măsură, zic, pentru că nu cred că ele
sunt vreodată complet disjuncte (cum, în schimb, pare să le simtă autorul); dar
există un teren, foarte vast, în care cele două sunt permanent împletite, anume
cel al vieţii, al experienţei trăite şi al semantizării ei cu ajutorul
cuvântului. Iar eseurile sunt zone predilecte ale acestui teren. Dar, spre
deosebire de volumele de eseuri următoare, unde în substanţa cugetării (nu în anecdotica
ei) împletirea între medic şi scriitor e subiacentă, bănuită, tainică, în
volumul de faţă ea este explicită şi teoretizată: în chiar primul dintre eseuri
(„Toate mă dor…“), aflăm că medicul este „paznicul sublim al nealterării esenţei
umane“ şi că el „consideră, prin însăşi finalitatea actului medical, omul ca
unicat, singurul fel în care îi semănăm, într-adevăr, lui Dumnezeu“, iar în alt
eseu, dedicat chiar scriitorului medic, ni se argumentează de ce este medicina
„un domeniu de maximă intelectualitate“ şi de ce viaţa medicului scriitor are o
faţă tragică, pentru că e ruptă în două ca de o „bisectoare“, dar are şi o faţă
sublimă, deoarece „stăpân al celor înalte în pozitiv şi negativ,
artistului-medic îi este hărăzit mai mult ca oricui să împingă până la
marginile ei cunoaşterea şi, mai mult decât pentru oricine, cunoaşterea să-i
fie laudă a ceea ce cunoaşte“. Şi mai găsim şi un eseu de „Reflecţii despre
medicină şi artă“, unde ni se spune că arta e împărăţia intuiţiei, în vreme ce
medicina este a inteligenţei, apoi sunt paginile dedicate artiştilor medici:
poeziei lui V. Voiculescu, picturii lui Ţuculescu etc. Ceea ce frapează în
acest volum nu este însă numai analiza explicită a epistemei scriitorului
medic, cu substratul ei de autoreferenţialitate, ci şi desele mărturii despre
sine ca prototip al acestei specii hibride. Autorul are conştiinţa de a aparţine
unei categorii umane înalte şi are curajul de a se exprima despre orice în nume
propriu dar de la înălţimea ei. Această repetată teoretizare de aici pare să
izvorască din nevoia de a se justifica dinaintea cititorului pentru înălţimea
de la care speculează în jurul faptelor de viaţă. În volumele de eseuri
ulterioare, îmi pare mie, autorul mai urcă, şi în această privinţă, o treaptă:
dreptul de a vorbi în numele umanităţii, cu o privire atotcuprinzătoare şi
atotpătrunzătoare, e deja asumat, nu mai are nevoie de autojustificări şi tinde
să se înalţe senin spre apoftegmă.
Dar
aş lăsa accentele tematice, pentru a mărturisi pe scurt câteva din lucrurile
descoperite de mine acum şi care, mi-am dat seama, sunt prezente şi în alte
volume ale lui C. D. Zeletin. Unul priveşte demersurile specifice prozei sale
sapienţiale, adică a acelor eseuri care nu sunt în principal evocări, nici
glose filozofice pe marginea unor fapte de limbaj, ci sunt teoretizări, pe cât
de adânci pe atât de vaste, legate de fapte obişnuite de viaţă. Acestea, care
mie îmi par cele mai minunate într-un volum în totalitate minunat, folosesc două
modalităţi de construcţie aparent opuse: unul este cel pe care l-aş numi
epifanic, adică un fapt mărunt de viaţă (de multe ori din viaţa medicului)
produce o revelaţie, adică îi dezvăluie autorului o realitate umană sau istorică
profundă, o legătură ascunsă ori un înţeles neaşteptat şi vast, pe care el ni-l
explică, în universalitatea lui, cu pătrundere de psiholog, cu speculaţie de
filozof şi vibraţie de poet. Multe dintre eseuri încep cu revelaţia, cu speculaţia
însăşi, pentru a o exemplifica apoi printr-un caz uman: citiţi, rogu-vă,
splendidele eseuri despre veneraţie („Aşa cum spune doamna…“) ori comparaţia
între adult şi copil la durere („Se-odihneşte dumnealui…“) sau la frică
(„Puma“); ori dimpotrivă, pornesc de la faptul mărunt pentru a se ridica la
cugetări ameţitoare despre rosturile lucrurilor în lume, precum cea care de la
puful plopilor de la început de mai se înalţă la rolul hazardului în lucrarea
naturii şi a omului („Întâmplări multe, schimbări puţine“); altele sunt
epifanice de-a dreptul, pentru că pleacă de la şocul unei descoperiri care îşi
înfoaie pe loc sensul şi semnificaţia: aşa sunt busturile ctitorilor medicinei
româneşti devenite taburete în anii ’50 („Tragicele taburete“) ori Sărutul lui Brâncuşi din butoiul cu varză
(„Piatra de pe varză“). Oricare ar fi căile acestui demers „epifanic“, el
presupune o anumită orânduială a lumii, în care, ca în vechile culturi, între
microcosmos şi macrocosmos există o continuitate, dacă nu de substanţă, sigur
de sens, care ne face să ne simţim înconjuraţi de un cosmos prieten şi cu noimă.
Şi tind să cred că universul lui C. D. Zeletin este aşa: prieten şi cu noimă,
dacă nu totdeauna, măcar atunci când, fără poate a o şti, vorbeşte în el şi
dascălul.
Dar
mai există un demers, pe care l-aş numi al divagaţiei: sunt eseurile în care
spiritul maestrului peregrinează liber, alunecând continuu dintr-un domeniu în
altul, descriind o traiectorie imprevizibilă, deschisă, unde nu găsim
iluminarea bruscă şi deplină a unui sens, ci un şirag de luminiţe, de sclipiri,
în care se simte bucuria curată a exerciţiului de gândire şi de imaginaţie:
citiţi eseurile despre blugi, despre aluzie, despre destinul cărţilor. Sunt
eseuri legănate de plăcere şi scrise parcă pentru sine.
Alte
câteva lucruri observate mi-au dat de gândit însă în alt fel. Voi pomeni doar
unul: precizia plasării în timp şi spaţiu a oricărei întâmplări. Orice fapt,
orice întâlnire la C. D. Zeletin are loc într-un moment precis şi la o adresă
de-a dreptul poştală. Lucrul m-a uimit pentru că mi-a adus brusc aminte de
Dante: la Dante nimic nu se întâmplă la întâmplare, ci se întâmplă unde şi când
trebuie să se întâmple; şi, desigur, nu voi explica aici motivele marelui
florentin. Ceea ce m-a frapat însă cu adevărat în această precizie a fost
faptul că, la fel ca la Dante, ea este o opţiune profundă şi declarată. Iat-o:
„Pentru a fi ceea ce suntem, se cuvine ca, în orice moment al vieţii noastre,
lucrurile care ne înconjoară să fie şi ele anumite, nu întâmplătoare“ („Habent
sua fata libelli“). Iar când am găsit-o pe aceasta, mi-am dat seama că toate
lucrurile pe care le descopeream, citind, despre autor (care, recunosc, mă
interesează cel puţin cât cartea), undeva erau deja spuse de el, vreau să zic,
nu-i erau doar cunoscute, ci erau de-a dreptul opţiuni. Universul care mi se
dezvăluia nu era numai prieten şi cu noimă, ci şi necesar: universul elecţiunii
lui. Iar pentru a încheia, aş numi această elecţiune folosindu-mă chiar de
cuvintele sale, pe care el le scrie, fireşte, despre un alt om admirabil: „Şi
am avut revelaţia uşurinţei lui de a trece din jarul mizeriilor cotidiene în
registrul vieţii lăuntrice şi a tăriei morale de a se menţine în spaţiul ei
pur, şi-n nimic altceva“.
