Până
la apariţia cărţii profesorului Dorin
Sarafoleanu – Comunicare. Voce – limbaj –
artă – tehnologie (Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2013),
credeam că numai specialiştii din PR cunosc funcţia complexă a comunicării.
„Cinci dintre cele şapte arte se exprimă prin limbaj“. Iată că un prestigios
orelist vine să susţină nu numai ştiinţific alegaţiile noastre, potrivit cărora
doar printr-o profesionalizare a limbajului public „cea mai frumoasă reuşită a
speciei umane“, cum maiestuos ne descrie autorul limba, putem obţine empatia.
Eram
persecutat de ideea fixă că omul modern, în epoca internetului şi a aplicaţiilor
mobile, primeşte mai multe informaţii decât poate să proceseze. Iată că omul
distopian al lui Fukuyama nu există. Teoria lui pare a fi contrazisă de o
lucrare a unui exeget român contemporan, care ne vorbeşte cu predicat că darul
de la Dumnezeu, „inteligenţa se moşteneşte“. Oricine poate vorbi, dar nu toată
lumea poate convinge.
Înainte
să plece în lumea veşniciei, prietenul meu Ion Zubaşcu, poet, scriitor, rapsod şi
nu în ultimul rând un bun creştin, avea să emită un postulat: „niciodată
instrumentele nu vor birui instrumentiştii“. Şi iată că prin lucrarea
pluridisciplinară a unui om care a avut grijă nu numai de fonaţia atâtor
personaje celebre: Comunicare: voce –
limbaj – artă – tehnologie, îmi confirmă mie, un specialist în domeniul
comunicării publice, că noua paradigmă socială impusă de internet şi de
gadgeturi se reinterpretează. Nimic nou sub soare. Asistăm, cum s-ar zice, la o
repoziţionare a şcolii de gândire a Greciei antice şi a vorbitorilor săi de
geniu, în canoane noi. „Inteligenţa şi gândirea sunt elemente care încearcă să
explice relaţia dintre om şi divinitate“, spune autorul. Nimic nu se poate
interpune între cele două, oricât ar avansa tehnica.
Când
credeam că lucrările medicale sunt destinate doar aspiranţilor acestei ştiinţe
fondate de Hipocrat, părintele medicinii moderne, prof. dr. Dorin Sarafoleanu,
într-o lucrare care nu depăşeşte 150 de pagini, ne lămureşte pe noi,
practicienii „cuvântului bine spus“, că limba este într-o permanentă modulaţie
sonoră şi cognitivă. Mai mult, ne explică deloc colocvial că arhicunoscutul
complex voce–trup implică inteligenţa şi că niciodată ordinatorul nu poate depăşi
înzestrarea dumnezeiască a firii umane.
Teoria
gestaltistă, învăţată de noi în şcoală, se reinterpretează prin noua lucrare:
de la biologia umană, prin octave şi mesaj prin artă, până la filosofie. Nimic
dictat de inteligenţa artificială.
Dacă
trăiam în alte determinări sociale şi şcoli de gândire, lucrarea profesorului
Sarafoleanu era un „border-line“ pentru ceea ce înseamnă
pluridisciplinaritatea.
Ce
am înţeles din rândurile cărţii este că inteligenţa se moşteneşte. „Există o
predispoziţie genetică pentru a fi inteligent“, cum descrie autorul. Înseamnă că
actul comunicării publice este apanajul elitelor, în stare să conducă masele,
ceea ce mă lămureşte empiric că niciodată Badea Ion, cu limbajul de stână, nu
va fi capabil să conducă masele spre un ideal?
Departe
de mine gândul că omul simplu nu ştie să comunice; poate emite sunete, crea
muzică, vorbi cu vecinii, dar comunicarea de masă este altceva. „Vocea
neluminată de gândire devine monotonă. Cântăreţul trebuie să cânte idei, nu
sunete goale.“ Îmi place cum spune autorul: „Doar sunetul divin este pur“.
Profesorul provenit dintr-o elită a Banatului ne vorbeşte despre rafinament,
conjuncţie stilistică şi abordare paraverbală, trecând prin belcanto şi armonia
fină a sunetelor, fără a da sentinţe, precum majoritatea medicilor, prin
cortex, pentru că vorbirea empatică nu e o meliţă. Ca orice gânditor de tip
Socrate, el se întreabă: până unde merg instrumentele, pentru că „voci tehnice
pot fi create şi de maşini“? Şi noi din retorica publicistică putem înţelege
cât de profund este actul comunicării: fonaţie, gândire, interpretare, reacţie.
„Vocea
creează empatie, stimulează inteligenţa emoţională, produce încordare sau spaimă,
aprobare sau respingere, incită gândirea, îmbogăţeşte memoria, într-un cuvânt,
deschide calea către viaţă.“ Ne naştem vorbitori, dar asta nu înseamnă că
suntem şi gânditori. Cartea este o reflecţie asupra înzestrărilor umane, care
îl fac diferit pe om de animale. „Inteligenţa şi gândirea sunt elemente care
încearcă să explice relaţia dintre om şi divinitate“, spune autorul. „Memoria
este în concordanţă cu inteligenţa, ea este genetică.“ Să înţelegem din
lucrarea pluridisciplinară că vorba meşteşugită provine dintr-o educaţie moştenită?
Iată provocarea cărţii.
„Vocea
neluminată de gândire devine monotonă, cântăreţul trebuie să cânte idei, nu
sunete goale“. Răspunsul e în Verdi.
