Suflarea medicală de pe ancestralul nostru picior de plai este într-o febrilă transhumanţă spre alte guri de rai din iadul cel de toate zilele de pe Albastra portocală nedumerită foarte că strania fiinţă gânditoare nu prea-şi mai află rădăcini în glia strămoşească şi că patria nu-i decât locul ubi bene, cam pe-acolo pe unde până şi căpşunile (başca ciupercile!) cresc mai dolofane. Dar cei rămaşi (la plug, la coasă…) continuă să tragă targa pe uscat, când curgerea domoală a râului-viaţă dă semne că-i vremea ca din „relieful“ apei să ne alegem forma potrivită materiei unice pe care-o numim suflet, dându-i unicitate şi sens.

   Nu despre rostul jurătorilor pe legea talionului cel de dinainte de ivirea lui Christ întru mântuirea păcătoşilor de muritori voi încerca să amintesc acum, ci despre strădania lor de a da un strop de frumuseţe prin creaţiile în care investesc întreaga lor putere de a conjura clipa să mai rămână (ca altădată doctor Faust punându-şi viaţa zălog la marele vistiernic cumpărător de vieţi pe mai nimic). Unii reinventează culoarea, luând de la anotimpuri măsură, ba chiar amestecându-le pe acestea în propriul anotimp, când cenuşiul pare să se înstăpânească pe pânza vremii-chip, alţii modelează lutul (cât spre a-i dovedi Creatorului că n-au uitat de-alcătuirea cea dintâi a fiinţei-chip de lut şi că venirea noastră aduse totuşi un fir de-adaos lumii), alţii învaţă piatra cum să devină treaptă spre lumină, lemnul – cum să întârzie s-ajungă-n vatra vremii cenuşă, alţii scot din golul viorii muzici cu care visul să-şi înveşmânte preaplinul. Medicii artişti – oamenii aceştia de lângă noi, asemeni nouă şi totuşi mai altfel!

   În iarna (ne)mulţumirii noastre de o realitate ce parcă n-ar mai şti de armonie, să adăstăm o clipă, privind înapoi cu uimire la „recolta“ de frumos migălită de medicii pictori şi sculptori din cadrul Cenaclului „Ion Ţuculescu“, în anul de graţie 2011. Dacă prin februarie o mare casă de licitaţii (da, şi arta se mai vinde!) adjudeca „Golgota“ lui Nicolae Tonitza la cu mult peste o sută de mii de euro (ce bogat a fost sărmanul pictor şi nici n-a avut timp s-o afle altfel decât din privirea ca un rotund semn de întrebare a copiilor din paradisul cu îngeri nezburători), în saloanele Palatului Ghika din Bucureştii de astăzi (care-s totuşi de ieri), la Institutul de Boli Infecţioase „Prof. dr. Matei Balş“, Anca Petcu prindea să îmblânzească râul cu diafane flori, acuarele care amintesc de haiku-ul japonez „plantat“ şi-n scrisul românesc din ultimele decenii (poate ca un revers la vorbăria lungă, sterilă şi agresivă din Babelul de graiuri în care tot drapăm neînţelesul). O lună mai târziu, „cum trecură babele“, la Sala Rondă a Cercului Militar Naţional, medicii pictori Elena şi Dan Paulian au expus chipuri şi peisaje, închipuind locuri şi oprind eternele schimbări pe care timpul le imprimă prin păienjeniş de riduri-raze ca pentru un „trecu trăsura timpului, domniţă…“. La Salonul de Artă din Parcul Herăstrău, Suzana Bantaş, Gabriela Ciobotaru-Călin, George Dima, Ecaterina Mateescu, Severina Cojocaru au reinventat înmuguriri şi taine vegetale, Primăria sectorului 2 a reînviat parfumul timpului cu un târg al anticarilor, o bătaie cu flori, cu „flori-femei“ în rochii pastelate şi pălării cu boruri generoase, purtate în „otomobile“ de epocă scoase de strănepoţii unor foşti „duşmani ai poporului“ reeducaţi pentru acceptarea „noii ordini sociale“ pe care ei… nu şi nu! Preferând confortul unor stabilimente de pe la Aiud, Piteşti, Gherla, cu vacanţe – ieşire la mare via Canal…

   Am amintit de haiku, cum să uităm de expoziţia de haibun de la CMN – Sala Rondă a dr. Jules Cohn-Botea, imagini foto şi cuvânt recreând minuni de o respirare cât o umbră de zâmbet, cum să nu amintim de acea „Expoziţie într-un haiku“ a Olgăi Morărescu Mărginean – semne pentru bucurii matinale – de la Galateea şi-apoi,  expoziţia colectivă a „Ţuculeştenilor“ de la cea de-a treia Gală „Viaţa medicală“ – eveniment cu totul remarcabil, patronat de Academia Română şi de preşedintele României. Dacă la amintita gală au stat faţă-n faţă „două oşti“ paşnice – artele plastice şi fotografia, de unde zvon de arme când Orchestra Medicilor înalţă slavă stelei din oda bucuriei de a fi-ntre oameni om, iar marea doamnă a teatrului românesc contemporan, Olga Tudorache, alături de care strălucea de talent Tamara Creţulescu, ne servea un platou original de „Peşte cu mazăre“ după „reţeta“ semnată de dramaturg dr. Ana Maria Bamberger!

   Atenţi la tot ce mişcă-n urbea noastră capitală – fostul „Mic Paris“, nu puteam să nu consemnăm „legiunea franceză“ în trecere prin ţară, cu „Marianne – muză a creatorilor“, poposită la Muzeul Naţional de Artă al României întru culegerea/semănarea laurilor francofoniei în solul nostru roditor de multilingvism, pentru a sta mărturie que la vie ne sépare pas ceux qui s’aiment chiar dacă uneori, dorinţa noastră de-a accede cu drepturi depline între drepţii Europei, francezii o mai… sar c-o zi.

   Şi-a venit vacanţa mare iar noi, călătorii din ultimul vagon est-european, am verificat valabilitatea cărţii de identitate ca act doveditor că existăm cu-adevărat şi-am dat o raită prin Parisul dnei de Sévigné, pe la reşedinţa lui Victor Hugo din fosta Place Royale cu o Juliette Drouet – amfitrioană, logodnică de-a pururi, soţie niciodată, i-am întors zâmbetul Giocondei (n-am acaparat-o de tot, sărmana fiind tare asaltată de tsunami-ul turiştilor din toate zările de pe pământul cu oameni), am trecut printre umbrele faraonilor (umbrele rămân!) şi am aflat cu adevărat linişte în uluitorul Muzeu Guimet – cel de artă asiatică, acoperind o cale de peste cinci milenii, artă a cărei principală caracteristică este aceea că autorii ei au uitat să-şi înscrie în miezul pietrei şi numele pe care-l vor fi avut în scurta lor trecere dinspre aici spre mai departe. S-au mulţumit doar să lase nemoarte cu chip de Buddha sau Şiva într-o repetabilă tălmăcire a luminii şi umbrei care se întrupează în măruntul muritor anonim…

   Şi-a venit toamna… Cu ce să ne mai acoperim inima, poete? La Salonul de Toamnă 2011 – culori cât vezi cu ochii, anotimpurile toate în ochi şi sufletul creatorilor medici de toate vârstele, semn că recurgerea la slujirea artei nu-i o maladie de amurg, ci o formă de sănătate, de mens in corpore… Singura schimbare: purtătoarea ştafetei în lunga cursă – maraton de artă – dr. Suzana Bantaş, a lăsat după mai bine de o jumătate de secol, făclia bine păstrată, în mâinile mai tinerei plasticiene, dr. Elena Demetrescu, fără a abandona însă cursa alături de colegii creatori de frumos.

   Ar mai fi de amintit printre izbânzile de peste an, expoziţia Interferenţe artistice – muzica şi plastica românească de la MNAR, deschisă cu prilejul Festivalului Internaţional „George Enescu“, ediţia a XX-a şi, deopotrivă, expoziţia colectivă de artă plastică românească de astăzi de la Opera Română în care, alături de plasticieni consacraţi, au expus şi medici (consacraţi şi ei!) pentru care arta nu mai este doar un violon d’Ingres, ci o profesiune de credinţă.

   A fost mai apoi regalul de grafică – Marcel Chirnoagă de la Galeria Simeza, un remember emoţionant prin care marele artist mutat între umbre ne îndeamnă să nu lăsăm „orice speranţă“, chiar dacă ieşirea la limanul luminii nu-i decât un labirintic păienjeniş de raze negre.

   Ne-a mai îmbiat pictorul George-Paul Mihail cu nişte „mişcătoare culori“; un Dumitru Icodin ca un Ulisse aducând pe „mişcătoarele cărări“ chipuri de cetăţi din lumea largă şi flori cât să se înveşmânte-n miresme Terra în veşnica rotire în jurul Soarelui (cu noi – umbră făcându-i nu tocmai fără rost!); o Adina Romanescu imaginând noi Galatee din penelul ca o daltă de cioplitor (din care timp? din care veac?).

   Muzeul din Goleşti – fostul conac al boierilor luminaţi, Goleştii – ne-a amintit de Ana şi Carol Davila, de Liszt trecător prin Valahia cu muzica lui cu tot, de bolniţa înfiinţată aici de banul Radu Golescu în secolul al XVIII-lea (şi care n-a fost inclusă în noua reformă din sănătate, pentru restructurare), de baia turcească – singura construcţie de acest tip din ţară, păstrată intactă de aproape trei sute de ani.

   Să mai amintim de preocuparea constantă a colectivului care asigură apariţia săptămânalului  „Viaţa medicală“ – ilustrare completă şi complexă a activităţii purtătorilor de halate albe, pentru ca pe lângă o minte sănătoasă să mai avem parte şi de sănătate trupească într-o lume nebună, nebună, nebună!… Un mare neajuns ar mai fi de semnalat în legătură cu publicaţia amintită: faptul că nu şi-a adaptat nicicum limbajul la etimologia neaoş-vulgarizantă a faunei bufone cu moni-oane-bahmu-iri, cu duşmani chitiţi pe bani de-i omoară pe salam cu starlete de minune şansonând a lume-lume… Aici trebuie să fie ochiul vigilent al domniei sale dr. Mihail Mihailide, care, de la stră-strămoşii dumisale – Fidias, Praxiteles, Platon, Aristotel (ca să nu-l mai amintesc şi pe orbul Homer cel cu „Cântă zeiţă…“) – nu are ochi să-i vadă pe stricătorii de zidire întru frumuseţe din cuvânt şi tot trudeşte la niciodată completul dicţionar al marilor creatori medici din România noastră doldora de talente, de somităţi intelectuale, de creatori de şcoală medicală, de deschizători de drumuri prin desişul ignoranţei din marea pădure mărăciniş de oameni care (bucură-te, Darwin, chiar de n-ai avut dreptate!) parcă, fie au stat prea mult în codru, fie au ieşit prea curând…

   În rest, numai de bine! Se încheie şi anul acesta iar bilanţul este îmbucurător. De ce-am fi trişti? Şi totuşi… Promit membrilor Cenaclului „Ion Ţuculescu“ că voi sta cu ochii pe ei cu mai multă atenţie în anul care vine şi le urez vânt bun în pânzele ce-şi aşteaptă zugrăvire, pricepere să aducă în lumină formele ascunse în miez de trunchiuri de copaci şi marmori din munţii noştri şi, nu în ultimul rând, sănătate (că pe spitalele autohtone e cam greu să te mai bizui azi dacă nu apuci să iei elicopterul până pe la Viena pour une dernière valse…).

   La mulţi ani, 2012!