Simboluri
precum bolovanul-trup, în care timpul cioplește clipă de clipă,
și sufletul căruia îi va fi mereu sete de înalt încadrează
perfect arta sculptorului Petre
Similean,
a cărui recentă expoziție de la sala Foaier a Cercului Militar
Național convinge privitorul cu aspră măsură.
Artistul are, în demersul său, un
aliat neîntrecut și anume, natura. Atent la forme, el recunoaște
sub frunza căzută când o pasăre măiastră rănită, când o rază
de soare, o germinație, o adiere, o vibrație, vreun semn de
tandrețe. Printre acestea este și o rudă a „Strigătului” lui
Eduard Munch, ba chiar și o replică a „Implorantei”, pe care
ne-a lăsat-o geniala Camille Claudel.
O rădăcină de arbore, o scoarță,
un nod, un mănunchi de rădăcini ca niște oseminte sunt câteva
dintre „lucrările” schițate de natură care, prin intervenția
sculptorului Petre Similean, deschid „o nouă pagină în arta
sculpturii” (Mircea Deac).
Trei sunt
elementele care dau sculpturilor sale nota de întreg: soclul–
un cub de marmură albă perfect șlefuit –, lucrarea în lemn este
stilizată până la esențializare și arcul de metal, aproape de
neluat în seamă. Petre Similean este, la rândul său, creatorul
unei arte singulare în care fiecare lucrare este un unicat. Natura e
capricioasă și genial de inventivă, iar omul trebuie să i se
supună. La schița oferită de natură, el adaugă un suflet căruia
îi va fi mereu dor de înălțare. Sculptorul continuă să treacă
printre simboluri cu ochii sufletului mereu deschiși spre a ne aduce
din când în când mărturie că ne mai rămâne mereu ceva de
adăugat la marea poveste cu numele Artă. Expozițiile sale de până
acum – din România, Germania, Danemarca – sunt adevărate
„scări” pe care sufletul se înalță.
La vernisajul
expoziției sculptorului Petre Similean, de la CMN, a mai avut loc un
debut: Felicia
Sandu a
expus un alt fel de „rădăcini” – grafică în culoare
inspirată de arta egipteană din mormintele faraonilor.
Interpretarea pe care o dă graficiana aduce o lumină nouă în
vechea poveste (sau, mai precis, o pune în lumina timpului nostru).
„Rădăcini” și rădăcini! Între ele, niște vreascuri, niște
vieți în care ne amestecăm și noi trecerea.
