Arta românească are încă multe de „spus“ în
cel fără de sfârşit dialog al luminii cu umbra, al privirii cu oglinda de ape a
sufletului în care omul, răsfrângându-şi chipul, se preschimbă în copilul
inocent care va fi fost odată, în făt-frumos din nici el nu mai ştie care poveste
ori în etern participant la marele carnaval al lumii cu sau fără măşti, când nu
plonjează direct în somnul (i)raţiunii din care mai alege „fragmente de
memorie“ despre un timp cu alte şi alte poveşti.
Un
glas aparte în arta românească din timpul pe care îl traversăm vine dinspre
Italia: Doina Botez.
După
ce a absolvit cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din
Bucureşti (1975), Doina Botez a lucrat în studiourile „Animafilm“ şi,
deopotrivă, a făcut ilustrare de carte pentru copii (să fi fost modul ei de a
evada dintr-o realitate sufocantă în care artistul – ei, da, chiar şi el! – era
obligat să se încadreze într-un „înnobilant“ anonimat social dictat de pumnul
vigilent al politicii purtătoare de far roşu?). În 1978, Galeria de Artă Orizont din Bucureşti i-a fost cea dintâi
deschidere spre… orizontul marii arte de care se simţea chemată. Alte trei
expoziţii personale aveau să urmeze până în acel noiembrie 1989, când chemarea
irezistibilă a largului de zare (a se citi „nevoia de libertate“) a devenit
imperioasă şi artista-pictor din România a plecat în cetatea eternă spre a da
măsura întreagă talentului său îndelung strunit în chingile realismului
socialist. Şi iată-ne în 2014 la Salonul de Carte Bookfest Bucureşti. La
standul editurii Institutului Cultural Român a fost lansat elegantul album de
artă Doina Botez – Il corpo dell’
immagine (Opere 1989–2013), Ed. Skira, sub înaltul patronaj al Ministerului
Culturii din România. Albumul a fost editat cu sprijinul Centrului Naţional de
Carte – Institutul Cultural Român.
Conceput
ca o veritabilă expoziţie retrospectivă, albumul ne poartă prin timp ca şi cum
el – timpul – ar fi un drum cu meandre, rătăciri, căutări, disperare, speranţe,
doruri, ca tot atâtea chipuri ce amintesc de om. De la acea Solitudine (1989) în care doar ochii
„umbrei umane“ privesc spre nicăieri, iar „umbra crucii“ se întinde ca o
frontieră de boare peste infinitul ca un deşert de cenuşă, până la Una chimera per difesa (2013) –
personajul feminin care ţine în mână o pană (de înger? de vultur? de vestitor
al păcii sub măslinii în floare?) –, drumul artei este jalonat de artistă cu
învolburări de vânt şi o întreagă faună carnavalescă (arlechini, bacante,
himere, zei, legende, saltimbanci, dansatoare, cântăreţi), poveşti de care
omenirea nu dă semne că s-ar sătura vreodată.
Cele
mai multe lucrări sunt duble portrete, triple măşti; multiple sensuri ale
jocului de-a viaţa. Personajele feminine sunt toate simboluri ale fastului, ale
beţiei simţurilor pentru care nu doar vinul se face răspunzător. Pe lângă
chipurile–măşti–oglinzi, mâinile sunt omniprezente: mâini de dansatoare de
flamenco, mâini de îndrăgostiţi abandonaţi somnului, mâini care apropie de buză
cupa de vin, mâini care înalţă prin 
simpla lor încleştare un omagiu lui Manuel
de Falla, mâini care (în sfârşit!) înlătură de pe un chip masca, mâini ale
nostalgiei, mâini – cea mai perfectă alcătuire a întregului care este făptura
umană, lutul acela în care, dintr-o singurătate de neîndurat, Marele Sculptor
al Universului l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, şi peste care (în
joacă?!) a suflat şi-un fir de duh, făcându-se că uită că lutu-i pieritor.
Numai că el, pieritorul, a prins la rându-i să creeze chipuri ale văzutelor
care să uite să mai moară. Astfel de chipuri creează şi pictoriţa română Doina
Botez, plecată din ţara ei cu o lună înainte de marea rupere a zăgazurilor
lumii noastre, în acel Decembrie ’89, şi mutată sub cerul Europei în care ni se
tot spune c-am fost primiţi şi noi de prin 2007. Doina Botez a intrat în lumea
fără frontiere a artei, cu paşaport românesc, cu suflet de creator dintre cei
aleşi, pentru care singurul paşaport spre oameni rămâne valoarea artei sale –
oglindă fermecată în care se răsfrânge chipul lumii „cum este“, când „ca lumea
suntem noi“. 
