Dorind să onoreze centenarul naşterii
celebrului dirijor Sergiu Celibidache, fiul său, Serge, prin fundaţia ce poartă
numele maestrului, a organizat prima ediţie a unui festival care, timp de peste
două luni, a cuprins cursuri de măiestrie, dialoguri, seri camerale şi
simfonice, susţinute de personalităţi care, în majoritate, au studiat sau au
colaborat de-a lungul vremii cu Celibidache. În prim-plan s-a aflat, iniţial, violonista
octogenară Ida Händel, încercând să cânte şi în public, lăsând totuşi locul,
după câteva tentative amare, unor tineri care au preluat pretenţioasele
partituri pe care îşi programase să le abordeze. Pentru a sublinia şi legătura
profundă pe care Celibidache a păstrat-o cu Moldova natală, parte dintre manifestări
s-au derulat la Iaşi, iar Filarmonica din acest oraş a cântat şi la Ateneul
Român.
Seria de concerte a fost programată însă
între 30 iunie şi 7 iulie, propunând repere atractive pentru melomani, dar nu şi
„vârfuri“ la care ne-am fi aşteptat să se regăsească printre cei invitaţi la
comemorarea centenarului unuia dintre cei mai proeminenţi dirijori ai veacului
XX. Din fericire însă, Orchestra Română de Tineret a susţinut două concerte –
primul, cel de deschidere, sub bagheta lui Cristian Mandeal, realizând
impresionant Simfonia nr. 5 de Ceaikovski, oferind totodată, în primă audiţie
la Bucureşti, Grădina de buzunar compusă
chiar de Celibidache, pentru ca apoi, în penultima seară, condusă de Markus
Theinert, să demonstreze nu doar un sunet, o omogenitate şi o supleţe
uimitoare, ci mai ales faptul că poate evolua la cotele unei interpretări
cuceritoare chiar şi atunci când cel de la pupitru se rezumă doar la tactarea măsurii,
cu o gestică schematică şi uniformă care... nu spune nimic. Cea mai bună dovadă
a capacităţii şi disponibilităţii entuziaştilor tineri a fost performanţa de a
cânta monumentala Simfonie nr. 4 de Bruckner într-o manieră cuceritoare,
construind planuri sonore, nuanţe şi suprafeţe deosebit de expresive doar aşa
cum simţeau ei, cum intuiau că îi conduce fraza şi construcţia muzicală. Şi mă
întrebam, ascultându-i, cum ar fi reuşit să interpreteze dificilul opus dacă ar
fi avut parte de un dirijor performant, care să ştie ce să le ceară, cum să le
explice şi să-i înveţe ce înseamnă, cu adevărat, Bruckner. Dar uvertura operei Forţa destinului de Verdi a sunat
minunat (şi pentru că era lucrată şi cântată anterior aşa cum trebuie), iar
colaborarea cu talentatul percuţionist Peter Saldo în Concertul pentru marimbă şi
orchestră de Milhaud a fost suplă şi fără greş, chiar dacă partitura nu era
ofertantă decât pentru solist.
Filarmonica bucureşteană a evoluat şi sub
bagheta cunoscutului Enrique Garcia Asensio, colaborând cu apreciatul violonist
Liviu Prunaru în Concertul beethovenian, alăturat Simfoniei nr. 2 de Brahms,
pentru ca în finalul festivalului, în faţa unei săli înţesate de oficialităţi,
sosind la Ateneu cu rochii de seară şi costume elegante (mai potrivite pentru
un bal la Parlament...), să fie condusă de directorul artistic al
festivalului, Mark Mast, totodată dirijor principal al Filarmonicii din
München, în fruntea căreia Celibidache s-a aflat până în ultima clipă; riguros,
precis şi sigur pe sine, a optat pentru Ma
mère l’oye de Ravel, Concertul nr. 20 de Mozart – al cărui solist a fost
Dan Grigore, pianist foarte apropiat Maestrului în anii ’90 –, pentru ca apoi să
prezinte, în premieră mondială, o altă lucrare scrisă de Celibidache – suita
românească Haz de necaz, amplă, cu o
orchestraţie excelentă, cu sugestii autohtone inteligent incluse în textura
bogată (cu un singur solo în manieră tipică folclorului nostru), punctat de un
umor fin şi de multă voioşie, într-o desfăşurare amplă, de multe ori ca un
vârtej susţinut de (multe) alămuri. Sigur că a avut efectul scontat, sigur că
s-a bucurat de aplauze prelungi, dar cu certitudine ar fi fost nevoie de un
dirijor cu un plus de fantezie, de maleabilitate şi inventivitate, capabil să
înţeleagă spiritul şi verva (subtilă sau „declarată“) care de această dată au
fost doar intuite de spectatori.
Un program de sală elegant şi bine
structurat, o expoziţie cu fotografii superbe dar... fără nicio explicaţie
referitoare la locaţie, dată, personajele care îi sunt alături lui „Celi“, o mediatizare
permanent susţinută, un cuvânt final rostit de Serge Celibidache cu farmec şi
dezinvoltură (semn că a moştenit mult de la tatăl său), o efervescenţă deosebită
au împlinit evenimentul, chiar dacă această primă ediţie a avut doar câteva
momente cu adevărat speciale. Să sperăm că anul viitor se va bucura şi de
prezenţa unor celebrităţi de peste hotare, nu doar a unor discipoli studioşi ai
Maestrului, de care însă au rămas foarte departe...
