Postul
se numeşte Boomerang. Filmele sunt de
animaţie. Populaţia-ţintă: copiii, mari şi mici. Dublajele, făcute la Oradea,
sună atrăgător. O ciudăţenie: au fost alese filme în care „animăluţele“
predomină; umanoizii sunt rari şi la trei personaje pozitive revin cinci-şase
negative. Dintre „animăluţe“, pisicile şi câinii domină peisajul. Ele au, în
general, caractere integre. Mai apar şi alţii: un şoricel, o ţestoasă, un corb,
o reptilă – mărunţişuri. Acţiunile sunt rapide, goana este modul de existenţă
al purtătorilor de mesaj. Orice „filmuleţ“ trebuie să fie scurtuţ, că se
plictisesc copiii. Fiecare episod se vrea încărcat de semnificaţii, dar cine
are timp să le vâneze?! Poate doar cei care au mai fost o dată copii. Boomerang e cu noi. Vizionarea începe cu
motani care poartă pălării şi află că fetiţa Amy are de primit o moştenire de
la mătuşa care tocmai a murit. Amy trebuie să-şi ia în primire moştenirea înainte
de miezul nopţii. Dacă întârzie, se vor găsi profitori dintre oamenii casei.
Motiv să înceapă goana, cu sumedenie de peripeţii şi oprelişti. Motanii sunt
ingenioşi. Unul îşi pune o mască de câine, dar e demascat. Altul sare
spectaculos peste scândura pe care scrie „Pericol!“ şi cade în cap. Paznicul e
impresionat că haita are o „întâlnire cu destinul“. E miezul nopţii şi n-au
ajuns la moştenire. „Am pierdut la mustaţă“ miorlăie un maratonist. Pungaşii
din casă triumfă: ei vor lua tot. Doar că… mătuşa Gertrude n-a murit, a angajat
o dublură să-i ţină locul în sicriu, ca să vadă cine-i sunt apropiaţii şi s-a lămurit.
Urmează
o plăcută reîntâlnire cu Tom şi Jerry, cei învinuiţi că induc agresivitate la
copii. Mai întâi, însă, publicitate pentru copiii care ar avea, cică, mare
nevoie de: „animăluţele interactive“, „ursuleţi costumaţi“, „distracţie cu
stropeală pentru toată lumea“, „colecţia de prinţese şi accesorii“, „arme care
trag până la zece metri depărtare, înăuntru sau afară“. Dar vine şi preţiosul îndemn:
„Nu uita să te speli pe dinţi în fiecare seară!“. În sfârşit, şoricelul Jerry
apare zgâlţâind scaunul gospodinei de dimensiuni uriaşe (al cărei cap iese din
cadru), apoi vine rândul lui Tom. Motanul e mare, dar Jerry e teribil de
inventiv şi Tom cedează. Gospodina conchide: „Eşti prea bătrân, nu mai poţi
prinde şoareci“. E adus un alt motan, Fulger cel energic şi prost crescut. El
electrocutează tot, goleşte frigiderul, sparge, strică şi înscenează învinovăţirea
lui Tom. Jerry se simte şi el în primejdie. Tom şi Jerry conlucrează.
Rezultatele apar: Fulger înghite un fier de călcat şi, cu ajutorul unui magnet,
Tom îl duce în situaţii imposibile. Gospodina îşi dă seama că l-a nedreptăţit
pe Tom şi îi oferă caşcaval. Motanul cedează caşcavalul şoricelului. Urmează
partea a doua: Tom doarme şi se visează urcând pe o scară rulantă până la
„Expresul de Rai“, dar nu i se dă voie să plece spre Paradis fără iertarea lui
Jerry, în scris. Începe marea goană pentru obţinerea semnăturii şoricelului,
care nu se lasă cumpărat, intimidat, manipulat; cedează, însă, la implorări.
Tom fuge să prindă „Expresul de Rai“, dar se împiedică şi cade în iad
(Scaraoschi e, şi el, motan). Tom se trezeşte din vis şi, fericit, îl pupă pe
Jerry. Conflict soluţionat?
Următorul filmuleţ vine după un promo cu
Fred şi Barney, din epoca de piatră, pe care-i urmăreşte poliţia (făcând „uou“
din gură, pentru că nu se inventase sirena) iar ei încearcă o autoliniştire:
„Nu suntem bandiţi“… „Da, dar ei nu ştiu“. Filmuleţul este „Comoara prieteniei
– partea întâi“. Personaj pozitiv, fetiţa Flo vrea s-o salveze pe „Prinţesă“.
Prinţesa, personaj ultrapozitiv, este o pisică superbă aflată în custodia unui
hingher afacerist, alături de alte „animăluţe“. Afaceristul îi cere salvatoarei
o mie de monede de aur. Fetiţa, însoţită de căţeii ei, recurge la sfatul ţestoasei
înţelepte, care i-a destăinuit fetei un mare secret: o floare de aur creşte în
regatul Prinţesei. Cum să găsească salvatorii pajiştea cu florile de aur? „Urmaţi-vă
inima, nu mintea, folosiţi-vă urechile, nu ochii!“, le spune ţestoasa. Fata se
lasă condusă de inima prieteniei, aude „Cântecul prieteniei“ şi, fără nicio întârziere,
pătrunde pe strălucitoarea pajişte, de unde adună o mie de flori, cu care, după
multe peripeţii şi oprelişti, o va salva pe Prinţesă. Trecem peste „limpede nu
vezi decât cu inima“ despre care ne-a vorbit şi Saint-Exupéry, trecem peste
prioritatea auzului în aflarea adevărului, dar nu putem trece peste o mică
nedumerire: cândva, pentru astfel de producţii se folosea îndemnul: „Urmăriţi-le
cu mama!“ sau „Urmăriţi-le cu tata!“. Acum au dispărut părinţii din propoziţiune.
S-au inventat cumva alte filmuleţe, pentru adulţi, cu îndemnul: „Urmăriţi-le cu
copilul dumneavoastră!“?
