Adevărul absolut
despre iubire nu a fost nicicând accesibil muritorilor de rând. Trăirile
inimii, fie că e vorba de elanul unei aspiraţii romantice, fie de o atracţie
fizică ce se traduce printr-o dorinţă inestinguibilă, recitite prin filtrul
memoriei, capătă întotdeauna nuanţe inedite, noi motivaţii, posibile
interpretări şi proiecţii ce se răsfrâng multiplicate ca într-un joc de
oglinzi.
Scriitorul danez Jens Christian Grøndahl (născut în
1959, la Lyngby, autor a peste 20 de cărţi), foarte preţuit în patria sa, dar
până acum necunoscut în România, a reuşit să ofere un roman ce se derulează
atât în România ultimelor patru decenii, cât şi în Danemarca şi Italia, un
roman al jocului iubirii şi hazardului, fundalul socio-politic al ţării
noastre fiind un punct permanent de referinţă. Naraţiunea focalizează destinul
adolescentei şi apoi tinerei şi adultei Elena, în Bucureşti, alături de părinţi
şi apoi de soţul ei, pictorul Milu, cu care va avea un copil, la Copenhaga
alături de americanul Scott, şi în fine în Italia, alături de un negustor de
antichităţi pe care îl va fi cunoscut înt-un restaurant din capitala
Danemarcei. O altă temă paralelă este scurgerea timpului şi schimbările pe care
varii experienţe le
modelează în noi, modelându-ne.
Mă refer la romanul
tradus excelent din daneză (cu unele inexplicabile ezitări de limbă română, tip
„recepţionistă“ în loc de „recepţioneră“, „monoloage“ în loc de „monologuri“)
de Carmen Vioreanu, Piazza Bucarest (Ed. Polirom, 2013). Vocea autorului este
limpede, exactă şi pare capabilă să pună în lumină pliurile cele mai subtile
ale acestui suprem joc de şah care este relaţia sentimentală, o perpetuă
alternanţă de lumini şi clarobscur, de iluzii eşuate, de învingători şi
victime, de destine bulversate de marşul ineluctabil al istoriei etc. Mai mult
decât făţişe ni se par neliniştea şi urgenţa personajului narator (un interpret
al romancierului) de a înţelege personajele feminine, în cazul de faţă pe
Elena, ce au de înfruntat un adversar imprevizibil şi inconturnabil: materia
din care sunt concepute visele noastre de libertate şi iubire.
Naratorul, de aceeaşi vârstă cu Elena, a
crescut la Copenhaga. Vicky, mama sa, părăsită la 19 ani de soţ, îşi reface
viaţa alături de Scott, un american ce refuzase încorporarea pentru frontul din
Vietnam şi se refugiase în Danemarca. Discret, timid, blajin şi inimos, devine
cel mai bun prieten al băieţelului de şase ani, fascinat de priceperea aceluia
de a confecţiona zmee, de stăruinţa de a fi mereu o prezenţă prietenoasă,
ocrotitoare, candidă, de a nu da semne de plictiseală. Anii trec, Vicky îl
părăseşte pe Scott, care, recăsătorit (un fel de a spune!) cu românca Elena, se
va instala undeva în nord, în Jutlanda. Când cortina romanului se ridică, Elena
tocmai îl părăsise la rândul ei pe danezul de origine americană.
Copilul, acum un tânăr de ispravă, ce-a
continuat să-l vadă pe Scott şi după divorţul de mama lui, Vicky, îi aduce
acestuia o scrisoare expediată din Bucureşti la vechea adresă din Danemarca, pe
numele Elenei, aflată acum în Italia. Scott se va întoarce definitiv în Statele
Unite, astfel că înainte, se hotărăşte să-şi încredinţeze propria istorie
tânărului său prieten.
Ne aflăm în 1988, în plină dictatură
ceauşistă. Scott fusese trimis în Transilvania pentru a face un reportaj
fotografic. Este însoţit de un şofer, delator în solda Securităţii, şi o tânără
şi atrăgătoare translatoare, nu alta decât Elena. Grøndahl povesteşte cu mult
rafinament şi oarecare tandreţe relaţionarea celor doi din acea perioadă
bucureşteană, datorată hazardului pur. Elena îşi arată, în lipsa şoferului,
fireşte, adevărata sa faţă, interesul pentru viaţa din Occident, pentru
libertatea de a călători. O primă, exemplară lecţie de alegere a libertăţii
primise deja prin plecarea definitivă a soţului ei Milu, un artist boem ce se
droga, la Köln. Îşi dă seama că Scott era şansa ei providenţială „să scape din
această închisoare în care se născuse fără să fie întrebată şi în care singura
perspectivă care se contura era să putrezească din interior şi să ajungă o
femeie bătrână şi acră, înainte de a împlini patruzeci de ani“. Cu atât mai
inexplicabilă va apărea cititorului despărţirea lor ireversibilă, de fapt
plecarea Elenei din casa americanului-danez. Ascultase de un al şaselea simţ ce
pare s-o fi avertizat că acel mediu nu i-ar fi fost cel mai prielnic vieţii şi
idealului, sau Elena era o ipocrită, febril-capricioasă aventurieră atrasă de
imprevizibil? Ca de pildă, cel din urmă gest al său, de a face cuplu în
restaurantul în care lucra la Copenhaga cu un client-turist, anticar din
Arezzo? Enigma eternului feminin?
De altfel, în prima parte a cărţii, tânărul
scriitor-narator n-o cruţase pe Elena, portretizând-o in aqua forte, inclusiv din punct de vedere anatomic. Deşi îi
recunoaşte unele calităţi, fiul lui Scott le converteşte subit în tot atâtea
defecte: îi repugnă atât comportamentul ei (exhibarea cvasiimpudică a
feminităţii sale provocatoare în contradicţie cu ignorarea lui Scott, ce era
totuşi bărbatul ei în acte!), cât şi ereziile sale în privinţa istoriei,
artelor, literaturii.
Să ne amintim cum a început totul… Într-o
zi, după ce Elena îl invitase la o serată literar-artistică a unor prieteni ce evadau
ca şi ea în spiritualitate, singurul reazem al unui exil interior, Scott îi
propune o căsătorie ciudată, asexuată, morganatică, albă, cum se spune, care
să-i îngăduie să părăsească legal România. La 22 de ani, ea va ajunge la
Copenhaga în casa lui Scott. Deşi el o doreşte la nebunie, este prea educat
(inhibat!) şi stângaci spre a-i face avansuri carnale. Viaţa lor în comun va
lua sfârşit brusc, fără o explicaţie verosimilă. Scott nu-şi va reveni nicicând
din acest şoc. Şi acum, după 25 de ani de când o cunoscuse, scrisoarea aceasta
pentru Elena, la ce bun?
Naratorul, acum matur şi mai tolerant, va să
devină protagonist-investigator al acestei istorii; decide să plece în căutarea
ei sub pretextul de a-i înmâna scrisoarea, împins de fapt de o curiozitate mai
mult sau mai puţin amoroasă (rezistase eroic tentaţiilor ei explicite) şi chiar
omenească, căci se întrebase uneori ce s-o fi ales din complicata fiinţă numită
Elena, iubitoare de cărţi, muzică simfonică şi tablouri. După nenumărate
peripeţii şi episoade misterioase, o va reîntâlni la Roma, în Piazza Bucarest,
adresă deloc întâmplătoare. Acolo, printr-o peripatetică iniţiere în istoria,
arhitectura şi pieţele şi străzile celebre ale Romei, ea îi va povesti celui ce
va pune secvenţele cap la cap, enigmaticul şi durerosul ei itinerar omenesc şi
sentimental.
Romanul lui Grøndahl este în fond istoria
individuală a unor relaţii umane ratate din perspectiva fiecăruia dintre cele
trei personaje memorabile, americanul Scott, naratorul danez şi românca Elena,
pe fundalul istoriei colective ajunse în stadiul ultim al desacralizării. Este
înainte de toate istoria Elenei despre libertate şi preţul ei, despre o iubire
tragică cu un epilog tragic, despre supravieţuire prin dedublare.
Cele două portrete, voci, perspective, cea a
naratorului tânăr şi cea a naratorului adult, în ciuda unor discordanţe
flagrante, rod al unor idiosincrazii de tot felul, legitime pentru un tânăr
îndrăgostit la vremea aceea, dar blocat în complexul său de superioritate,
reuşesc să reconstituie o Elenă devenită Om şi o viaţă devenită Istorie.
Jens Christian Grøndahl face dovada unui
prozator ce performează prin imaginaţie, forţă analitică, portrete
psiho-fizice, monologuri îngropate, detalii ambientale de mare impact şi
empatie pentru personajele sale, ale căror sentimente se îmbrăţişează, se
distanţează, pentru ca uneori să se întrerupă brutal. Personajele se lasă
trăite, aservite, modelate de hazardul numit şi viaţă. Să fie doar Elena cea
care încearcă cu disperare să reînnoade aceste filamente interumane întrerupte
de timp, de rutină sau resemnare (laşitate!), căutând aici sau acolo adresa
numită speranţă? Cel mai important este ca la adresa respectivă să mai
locuiască cineva.
