După
o îndelungată perioadă de totală absenţă a creaţiei româneşti din repertoriul
Operei Naţionale Bucureşti (exceptând rarele spectacole cu Oedip), finalul „Anului Caragiale“ a determinat montarea unei
foarte recente partituri semnate de Dan Dediu, O scrisoare pierdută, deci o premieră absolută, în regia lui Ştefan
Neagrău şi scenografia (nu doar decorurile, aşa cum se menţionează în
prezentarea oficială) imaginată de Viorica Petrovici. La pupitru se află
Tiberiu Soare, atent cunoscător al muzicii contemporane (evident, nu numai),
reuşind să dea relief unei scriituri totuşi aparte, pentru că autorul propune
un amalgam de sonorităţi, uneori derutante, de la tango la melodiile „de
mahala“ ale începutului de veac trecut („exploatate“ din plin de Paul
Constantinescu, în anii ’50, în O noapte
furtunoasă), de la surprinzătoare secvenţe orientale (cu trimiteri la...
fanarioţi?!) la vals şi dans folcloric, totul cu o tentă subliniată până la
grotesc. Iar acestea au fost reliefate prioritar de orchestră, ansamblu care a
evoluat excelent, asemeni corului (pregătit de această dată de Daniel Jinga),
în intervenţii relativ restrânse, dar pregnante şi în nota momentului
respectiv.
Cât
priveşte distribuţia, ar fi multe de spus, dar, în ansamblu, trebuie remarcat
faptul că (aproape) toţi soliştii sunt tineri, dornici (şi adesea capabili) să
contureze rolurile ca adevăraţi actori, cântând totodată cu acurateţe şi
glasuri frumoase, bune sau oneste, rezultând o lucrare pusă la punct cu
seriozitate şi chiar profesionalism. De aici însă încep... departajările,
pentru că doar intenţia sau bunăvoinţa nu sunt suficiente în creionarea unor
eroi credibili, fără a apela la „îngroşări“ pentru a convinge publicul de
ridicolul personajului. Dar aici intervine şi doza proprie de umor (din păcate,
la majoritate în cantităţi... neglijabile), pe care trebuie să o aibă în primul
rând regizorul. Totul ar trebui să se „rostogolească“ într-un permanent hohot
de râs, dar acţiunea scenică nu „curge“, nu are densitate, ci, mai curând,
destule momente de stagnare, interpreţii se străduiesc foarte conştiincios să
„intre“ în pielea personajelor, dar fiecare reuşeşte „pe cont propriu“. Astfel,
sunt demne de aplaudat câteva compoziţii, începând cu experimentatul tenor
Florin Diaconescu – un Trahanache mai puţin decrepit, dar permanent „în rol“,
adoptând atitudinea şi maniera de cânt adecvate, cu accente şi inflexiuni
perfect motivate, cunoscutul său talent neavând nevoie de şarjă pentru a fi un
„becher“ mai curând şmecher şi jovial. Din generaţia tânără, se remarcă în
acest sens tenorul Liviu Indricău, amuzant Cetăţean turmentat încă de la deschiderea
cortinei, când „coboară“ agăţat de celebrul felinar, continuând cu „scena
scrisorii“ şi apoi cu apariţiile în momente-cheie, păstrând o linie unitară şi
firească a „beţivului“ simpatic, având şi replici în care glasul său calitativ
este pus în valoare. Pe alte coordonate, dar la fel de realizat este Caţavencu,
aducând pe scenă, în debut, un alt tenor cu glas frumos, cu dicţie şi aplomb –
Andrei (Mihai) Lazăr (pe care l-am remarcat în urmă cu câţiva ani, în producţia
de absolvenţă a UNMB, şi atunci, ca şi acum, un liric foarte bun dar... fără
acut), deşi cam prea elegant pentru un asemenea personaj devenit emblematic
pentru „patriotarzi“ lipsiţi de scrupule. Iar basul Ştefan Schuller a fost un
Pristanda „cu relief“ ca joc şi (cât i-a permis partitura) vocal. De la Operetă
au fost solicitaţi doi solişti obişnuiţi să fie june-prim sau primadonă, deci
în principiu cam ce trebuie pentru Tipătescu sau Zoe; surprinzător însă, şi
baritonul Stefan Popov şi soprana Tina Munteanu (debutând, în cel de al treilea
spectacol, după ce personajul fusese abordat de Simonida Luţescu) au rămas
destul de
rezervaţi, agreabili dar încă schematici ca reacţie şi implicare, deşi
s-au străduit vizibil. De ce a trebuit să fie adus de la Filarmonică baritonul
Răzvan Georgescu pentru Dandanache, nu am prea înţeles: corect în rol, dar
departe de ceea ce aşteptam (probabil mulţi dintre spectatori şi l-au amintit
cu nostalgie pe Radu Beligan), redus la un parvenit „de ţară“. Cât despre
„tandemul“ Farfuridi–Brânzovenescu, a avut în baritonii Vasile Chişiu şi Daniel
Pop executanţi conştiincioşi, dar nu artişti (cel de al doilea „beneficiind“
din partea regiei şi de o stângace „luptă“ cu interminabila depeşă... coborâtă
din cer-pod şi încolăcită „forţat“ în jurul său).
În
preambulul „şedinţei“ apar balerinii Monica Petrică şi Raul Oprea, dansând (ea
în special) un tangou lasciv, fără nicio legătură cu adunarea respectivă,
publicul înţelegând abia apoi că... anticipau sosirea cuplului Tipătescu–Zoe,
iar, în scena finală, câţiva balerini dansează „cu foc“ în stil popular (de ce
în picioarele goale?!), pe lângă coriştii care încing chiar o horă. Şi... cam
atât (coregrafia şi mişcarea scenică: Florica Stănescu).
Dacă
regia rămâne deficitară din multe puncte de vedere (nu poţi să te apropii de
Caragiale fără umor – culmea este că însuşi Ştefan Neagrău a scris libretul!),
cadrul scenografic conceput de Viorica Petrovici este excepţional, în special
prin structurile înţesate de ziare şi manechine-decupaj care „citesc“ ziare, de
o savoare cu totul specială, păstrând permanent cele câteva trepte, un fotoliu şi
eventual scaune. Costumele, aduse mai „în actualitate“, sunt perfect adaptate
personajelor (deşi nu am înţeles de ce Zoe apare îmbrăcată şi elegant şi în...
costum popular, justificat doar în finalul cu subliniată tentă de populism
patriotard amintind festivităţile de altădată). Eclerajul este permanent difuz,
exceptând finalul „apoteotic“ al „alegerii“ (light design: Cornel Dume).
Chiar
dacă mai toţi soliştii au o dicţie clară, textul este totuşi afişat electronic,
acea ironie amuzantă atât de necesară şi în van aşteptată într-o reprezentaţie
de trei ore rezultând doar din suculenţa spiritului lui Caragiale şi mai ales
din actualitatea uluitoare a replicilor şi chiar a situaţiilor. Publicul nu a
avut de ce să râdă, gustând însă – cumva a „haz de necaz“ – tocmai
similitudinea cu al nostru cotidian, plecând de la Operă doar cu convingerea că
nimic nu e nou sub soare în existenţa românilor şi că pe vremea lui Caragiale
era... ca acum.
În
sală, ca la o încheiere de „serie scurtă“, mulţi compozitori, dirijori, public
de o anume formaţie, dar şi spectatori dornici să descopere, poate, o operă
atractivă. Lângă mine, în lojă, un englez. A stat la prima parte, nu a înţeles
nimic, probabil nu l-a captat nici muzica, nici derularea scenică şi... a
plecat. Aşa cum am plecat şi noi, dar la final, apreciind efortul deosebit al
tuturor celor implicaţi într-o producţie destul de comercial gândită, dar fără
impact real. O altă montare cu costuri, cu muncă multă, pentru doar trei-patru
programări... Cine vrea să vadă O
scrisoare pierdută de Dan Dediu, trebuie să se ducă la Operă pe 3
februarie, pentru că pare a fi ultima reprezentaţie...
