Nu cred să fi citit de prea multe ori în literatura română sau în cea străină pagini de proză de o asemenea aparentă simplitate, dar şi profunzime. Publicat, nu demult (Editura Brumar, Timişoara), volumul intitulat PENTRU CĂ ÎMI DĂ MĂNA şi semnat Dan V. Poenaru – profesor universitar şi doctor cunoscut şi respectat pentru precizia diagnosticelor şi priorităţilor sale în Chirurgia modernă, pentru ingeniozitatea tehnică a unor rezolvări găsite „pe loc“ în timpul intervenţiilor chirurgicale – face o notă distinctă. Ilustraţiile, inconfundabile, cu semnătura maestrului Ştefan Popa Popa’s, adaugă, în consonanţă cu textul, umor discret şi distincţie. Semn că artistul l-a citit pe scriitor. Cartea, cu un format mic, însumează 107 pagini (inclusiv cele tehnice), lăsând impresia că poate fi citită în tren, în autobuz sau chiar în pauza de masă a unei zile obositoare. Dacă o deschizi şi parcurgi câteva pasaje, constaţi că nu este deloc aşa. Cele 16 capitole, printre care Dumnezeu să-l odihnească pe Stalin, Tulumba pompierilor, Pentru că îmi dă mâna, Vocea experienţei, Orientare politică, Obiceiuri populare din Suceava, inclusiv De profesie Anamneut (prefaţa semnată de dl Marcel Tolcea, în consonanţă cu întregul volum) dezvăluie, într-un evantai de perspective surprinzătoare, lumea medicală românească, ancorată prin nevăzute şi subtile legături în lumea reală. Mulţi scriitori – sau dintre cei care aspiră încă la statutul de scriitor profesionist – ar plesni de invidie citind acest volum cu pagini micuţe, cu cel mult 1.200 semne pe pagină, dacă numărăm şi spaţiile libere.
      Cum a reuşit?! Simplu, aş zice. Pentru că îi dă mâna! Pentru că a trăit şi are – de la mama natură – putere de sinteză (incredibilă uneori) şi har. „Fiindcă nu cred – aş adăuga, citându-l pe dl Marcel Tolcea – că mobilul interior al genezei acestor texte ar sta în simpla – vorba vine – plăcere a povestirii. Povestirea fără re-amintire e pulbere deşartă. E un traiect în aceste pagini ce are în proporţie majoritară nostalgia descrierii nu a unui destin individual, ci a unei filogeneze: omul medic. După care vine năzuinţa mărturiei. După care vin genuflexiuni în faţa Maeştrilor. (…) Cred că, între aceste pagini, Dan Poenaru este de profesie Anamneut.“
Sunt multe straturi ale lecturii în micuţul şi extrem de concentratul volum de proză. Nu cred însă că se va găsi vreun medic care, parcurgându-l, să nu-şi întrezărească propriile încercări, ispite, poate chiar clipe de graţie pe drumul spinos al formării profesionale. Şi mă gândesc şi la medicii tineri, ei nu mai au de unde să ştie ce a fost şcoala de Medicină românească de odinioară, şi la cei formaţi în vremea când la facultăţile de Medicină erau 16 candidaţi pe un loc şi când  examenul de admitere şi concursurile ulterioare operau o selecţie drastică. Ironie subtilă şi umor reţinut, o mare generozitate şi dragoste de oameni – şi mai ales dragoste pentru cei care îmbrăţişează Medicina – respiră din paginile acestei cărţi singulare. Carte ce nu ar trebui să lipsească din biblioteca oricărui medic, tânăr sau vârstnic.
      Voi exemplifica cu un singur capitol, micuţ şi el, încărcat de miez şi de sensuri, şi de efecte, precum o fiolă cu guarana. Este intitulat Nu vreau să te pic. Un student care nu vrea cu nici un chip să promoveze un examen şi care cere, insistent, să fie picat, obţine totuşi o notă de şapte de la profesorul examinator. Nu ştim care este disciplina, nici nu are importanţă, autorul ne spune doar că este una fundamentală, din trunchiul comun, din primii ani ai facultăţii. Întâlnim însă, ca şi în celelalte capitole, un talent înnăscut pentru punerea în scenă a acestui final neaşteptat, ce dezvăluie resursele vocaţiei didactice şi poate chiar sensurile formării unui medic. Şi, pe de altă parte, disponibilităţile unui prozator autentic.  „Deznodământul“ este pregătit în cele mai mici şi mai subtile detalii, curiozitatea cititorului creşte, antrenând recuzita propriilor experienţe, coşmarul inoculat de profesori rigizi, a căror prostie şi obedienţă amintesc – prin contrast cu portretul zugrăvit de autor – de marile figuri ale literaturii clasice.
      Voi cita doar o singură scenă, dintr-o zi „prea călduroasă şi prea frumoasă“ de examen. „(…) Profesorul a intrat în holul facultăţii şi a urcat, ca de obicei, către etajul al treilea unde se găsea catedra sa. Câteva fete urcau şi ele. A fost depăşit. Categoric, fustele erau prea scurte. S-a oprit la un moment dat, pierdut, între etaje, şi l-a întrebat pe un alt student care cobora scările: «Domnu’ coleg, nu ştii cumva, eu ce făceam? Urcam sau coboram?»“
     Ce-aş mai putea adăuga? Parafrazându-l pe autor, aş spune, precum un alt profesor de Anatomie din Bucureşti, personaj secundar al cărţii, ce se adresase unui student străin, obligat să înveţe din mers limba română: „Puşcă, domnule profesor! Şi la cât mai multe asemenea bijuterii narative“. Poate vor învăţa astfel şi cei care se vor scriitori că una este a scrie cărţi respectând regulile gramaticale (dar fără nici o legătură cu literatura) şi cu totul altceva înseamnă să scrii proză. Şi, vorba legendarei Maria Tănase: „Cu asta te naşti!“.