Sau mă
laşi pe mine să te caut când simt eu nevoia, sau deloc. (Barbu – Poziţia
copilului)
Îmi este din ce în ce mai clar faptul că relaţiile
cele mai importante din existenţa noastră trebuie să ajungă la un moment dat
prin acel punct critic, fără întoarcere, care schimbă totul, închide un capitol
şi deschide un altul. Un moment care, deşi poate părea un dezastru total ori un
capăt de lume, trebuie să se întâmple. Uneori, lucrurile trebuie să meargă
într-o anumită direcţie, sunt necesare, iar consecinţele trebuie să ni le asumăm.
Până la capăt. Poziţia copilului, singurul
lungmetraj românesc din istoria cinematografiei noastre premiat cu Ursul de Aur
la Berlinale, vorbeşte clar şi răspicat despre un astfel de moment, despre una
dintre cele mai importante relaţii din existenţa fiecăruia: relaţia părinte-copil.
Cornelia
– interpretată de Luminiţa Gheorghiu
– „are o vârstă“ şi se simte profund nefericită. Fiul ei, Barbu – Bogdan Dumitrache – s-a desprins cumva
de ea sau, cel puţin, încearcă să devină independent. Stă la casa lui, are o
relaţie cu o femeie care nu se ridică defel la aşteptările şi, mai ales, la
standardele mamei, totul culminând cu evitarea ei. Dar atunci când Barbu este
implicat într-un accident tragic, instinctele materne preiau controlul absolut.
Se foloseşte de toate abilităţile, relaţiile şi prietenii pentru a-şi salva
plodul. Dar, contrar aşteptărilor, totul se va întoarce împotriva ei. Barbu nu
redevine copilul ei, ci inamicul principal, omul de ale cărui reacţii, gesturi,
cuvinte te şochezi. Filmul lui Călin
Peter Netzer este dureros de adevărat din acest punct de vedere: graniţa
dintre dragostea maternală şi manipularea în folos propriu este atât de fragilă.
Cornelia luptă din răsputeri să îl elibereze din poziţia copilului. Au investit
totul în el, l-au crescut într-un anume sens, totul s-a răsfrânt asupra lui.
Ajungi să îţi fie milă de el, este victima propriei familii. Excelent
construit, scenariul semnat de Răzvan Rădulescu
şi Călin Peter Netzer, cu momente de umor, se echilibrează perfect cu finalul
tragic. Relaţia dintre Cornelia şi Barbu este analizată microscopic, astfel
încât vedem întregul profil psihologic al acestei femei care nu mai reuşeşte să
facă diferenţa între binele propriu şi binele propriului copil. Maniera în care
îşi vorbesc – o serie de diminutive (din partea ei) ori invectivele adresate
(din partea lui Barbu) – radiografiază chirurgical o relaţie disfuncţională
care nu are nicio şansă de salvare. Cu toate că mama-monstru încearcă să îl
sensibilizeze cu replici clasice – „Părinţii se realizează prin copii“ ori „Cât
mai trăiesc, aş vrea şi eu să mă bucur de tine“ –, îl controlează din umbră.
Atitudinea intruzivă în viaţa lui, magistral reflectată în secvenţa din
apartamentul lui Barbu, o pune pe Cornelia într-o lumină de-a dreptul malefică:
scotocitul în lucrurile lui, modul în care analizează fiecare colţişor şi
fiecare obiect din sertarele noptierelor este de-a dreptul înfricoşător şi
halucinant. A fi mamă este una dintre cele mai delicate îndatoriri: graniţele
se rup, barierele par a nu exista, echilibrul este mult prea greu de atins. Cum
şi când îţi eliberezi puiul de sub aripă? Poate că nimeni nu ştie răspunsul cu
adevărat. Aparent curată şi firească, dragostea maternă poate fi mai otrăvitoare
decât ura, mai veninoasă decât orice altă răutate manifestată brutal.
Agresivitatea
lui Barbu ca reacţie la toate aceste gesturi exagerate şi dominatoare este, în
esenţă, una copilărească. Ni se derulează în faţa ochilor un întreg complex
oedipian. Maturitatea lui ar fi constat în a se retrage pur şi simplu, dar
acest lucru nu se întâmplă. Discursul său din final, înaintea mamei sale, este
unul care te cutremură: „Sau mă laşi pe mine să te caut când simt eu nevoia,
sau deloc“. Dar cuvintele lui par a fi atât de departe de Cornelia, par a nu
duce niciunde.
Luminiţa
Gheorghiu, aflată la primul său rol principal, este de-a dreptul uimitoare şi
fenomenală. Presa internaţională prezentă la Berlin a remarcat-o imediat. Ursul
de Aur i se datorează în cea mai mare măsură. Netzer permite camerei de filmat
o urmărire intensă, psihologică, urmăreşte angoasa, fragilitatea, disperarea
transformată în control absolut. Conflictul mocnit şi tensiunea răbufnesc în
final. Discursul Corneliei este de-a dreptul sfâşietor, te sufocă. O urăşti şi
o iubeşti deopotrivă.
De la maniera
în care sunt conduşi actorii până la stilul filmării ori replicile tăioase,
sarcastice şi ironice, Poziţia copilului se
detaşează clar de restul filmelor româneşti. Nu pune în prim-plan obsesiile
comunismului, spune o poveste universală impresionantă, sfâşietoare, care nu vă
va lăsa indiferenţi. Cu siguranţă, veţi privi cu alţi ochii relaţiile cu cei
apropiaţi. Must see-ul anului! Din 8
martie, în cinematografe.