Cu ani în urmă, poate
patru sau cinci, am făcut într-o primăvară un drum prin Iași, avându-l ca
însoțitor pe povestitorul Vasile Ilucă, pictor și scriitor. Drumul nostru, la
pas și cu opriri ori de câte ori cele povestite se cereau neapărat și
ascultate, a ținut o zi întreagă. Și dacă ziua ar fi fost mai lungă, și drumul
s-ar fi lungit. Un singur reper ar fi rămas același – biserica Sfântul
Haralambie.
Am simțit încă dinainte
să pornim în acel pelerinaj că însoțitorul meu, adesea călăuză pe drumurile
întortocheate și rareori cunoscute ale istoriei dulcelui târg, ar avea câte
ceva să-mi arate. A cedat când l-am rugat să se abată pe o stradă sau pe alta,
prin locuri despre care doream să aflu mai multe. La un punct nu a dat deloc înapoi
– acea biserică a maiorului Gheorghe Leondari, ridicată în anul 1779 și
restaurată un veac mai târziu, în timpul domniei regelui Carol I. Fotografia
bisericii apare acum pe coperta celui de-al 34-lea roman semnat de Vasile
Ilucă – Haralambie și tipărit recent la editura PIM din Iași.
Povestea, pe care eu
atunci nu o știam, nu este chiar una obișnuită. Doi frați, Gheorghe și
Haralambie, porniți din Ianina și dornici să urmeze o poruncă lăsată cu limbă
de moarte de tatăl lor, ajung să-l slujească pe Constantin Ipsilanti, domn în Moldova
și în Țara Românească și administrator al Țării Românești sub ocupație
rusească. Foarte pricepuți în mânuitul armelor și loiali domnitorului,
drumurile celor doi se despart: Haralambie trece de partea celor asupriți, în
timp ce fratele lui, Gheorghe, urcă pe scara ierarhică, fiind numit tufecci-bașa.
Ultimului i se poruncește să-l prindă pe răzvrătit – fratele său – și să-i taie
capul, fapt ce duce la moartea lui Haralambie.
Acesta este și punctul
de plecare al scrierii cărții, pe care autorul o ducea în suflet ca pe o cruce
netăiată și necioplită din stejarii rămași în viață de prin Codrii Cosminului.
„Întâmplarea este atât de actuală, încât trebuie să o povestiți“, îl încurajam
pe atunci în scrierea romanului. Nici nu bănuiam însă că autorul, cu experiența
cărților deja publicate, avea să aducă în poveste și alte teme paralele. Una
din acestea, trezită dintr-un unghi surprinzător, este nașterea serviciilor
secrete. O alta, și mai subtilă, strâns legată de celelalte, este trezirea la
viață a cuvintelor vechi.
M-am necăjit multă vreme
la gândul că, dincolo de câteva încercări modeste (inclusiv antologiile
dialectale ale Academiei Române), noi nu avem dicționare ale cuvintelor vechi –
arhaisme și regionalisme. Și am înțeles, abia acum, citind romanul
„Haralambie“, că astfel de dicționare ar aduce la lumină cuvinte moarte,
folositoare, poate, arhivarilor. Cu toate acestea, acolo unde se nasc povești,
cuvintele sunt vii – cu adevărat vii. Cărțile lui Vasile Ilucă sunt un asemenea
exemplu.
