Editura
Eikon din Cluj-Napoca a publicat ultima carte antumă a criticului Petru Poantă (1947–2013), sub titlul Clujul
interbelic şi subtitlul Anatomia
unui miracol, având pe copertă un fragment dintr-o scrisoare a lui Blaga:
„Lumina a crescut enorm la Cluj…“. Cunoscut mai ales ca rafinat critic de
poezie, Petru Poantă a probat cu fiecare carte a sa ştiinţa febrilă a decupării
detaliului semnificativ şi a înscrierii lui într-o sinteză memorabilă. Cărţilor
de tinereţe despre modalităţile lirice contemporane le-a urmat seria de reverii critice inaugurată de Cercul
literar de la Sibiu, „Introducere în fenomenul originar“, şi continuată cu
„Efectul Echinox sau despre echilibru“ (Petru Poantă a fost unul dintre membrii
fondatori ai revistei Echinox). Cu tripticul „Clujul meu“ (Oameni şi locuri;
Anii şaptezeci; Radiografii), Petru Poantă se îndreaptă, cum bine observă Ion
Simuţ, spre „o sociologie culturală a provinciei, ingenioasă în reconstrucţia
unei atmosfere sau a coerenţei unui grup, folosind totodată, într-un context
nou, instrumentele criticului literar“. La primul volum, Petru Poantă preciza:
„«Clujul meu» e titlul ales pentru o
istorie vie şi neconvenţională a unei lumi în care personajul principal va fi
Oraşul… Va fi, în cele din urmă, o carte despre ambianţe, locuri, contexte, dar
mai ales despre oameni reali, cu faptele şi înfăptuirile lor, aşa cum le-a
înregistrat memoria mea şi a bibliotecii mele.“
Biblioteca
ocupă prim-planul o dată cu Anatomia unui
miracol, prima carte dintr-un al doilea proiectat triptic dedicat Clujului
interbelic (au rămas în manuscris „Viaţa cotidiană“ şi „Dicţionar de personalităţi“).
Reveriilor memorative le ia locul, sub orizontul posomorât al prezentului,
evocarea nostalgic-admirativă a unei epoci exemplare. Eseu şi studiu de istorie
culturală, cartea se propune ca manifest; ea descrie „formele prin care românii
au reuşit să concretizeze într-un timp foarte scurt un proiect consistent de
civilizaţie şi cultură“. Intrat în administraţie românească, în 1918, Clujul
are „o remarcabilă textură urbanistică şi o comunitate aflată în momentul ei de
euforie crepusculară. Oraş al aristocraţiei maghiare şi conectat la civilizaţia
central-europeană, el pare acum inaccesibil oricărui alt mod de administrare şi
intruziunii unor mentalităţi străine“. Prin miracolul mobilizării tuturor
energiilor într-un proiect impetuos, coerent şi luminat, românii „transformă
Clujul într-un model al democraţiei de tip occidental, legiferând structura lui
cosmopolită şi încercând să armonizeze diferenţele, etnice sau de orice altă
natură“.
În
miezul lucrurilor se află Universitatea, „centrul simbolic al spiritualităţii şi
învăţământului ardelean, cât şi instituţia reală, concretă, în jurul căreia se
construieşte noua imagine a Clujului. Ea coagulează şi dă sens energiilor
intelectuale autohtone şi tot prin ea se stabilesc principalele canale de
comunicare cu lumea occidentală, în speţă cu mediile universitare ale acesteia.
În disputele iredentiste, care încep la scurtă vreme după Unire, Universitatea
constituie primul argument, şi cel mai plauzibil în ochii străinilor, al vocaţiei
civilizatoare a poporului român. Părinţii fondatori îşi asumă din plecare
această misiune, o întreţin şi o cultivă în prima generaţie crescută de ei,
creând astfel un mediu de un patriotism fervent, în care sentimentul naţional e
consubstanţial unei morale a datoriei“.
Un
capitol special e dedicat şcolii medicale clujene: „Aici, în Facultatea de
medicină, s-a născut un fenomen complex în care teoria (pedagogia), cercetarea
de laborator şi actul medical propriu-zis au interferat eficient şi cu consecinţe
durabile. Profesori străluciţi, cu opere recunoscute, şi care sunt şi medici
vestiţi: iată elementele constitutive a ceea ce se numeşte Şcoala medicală
clujeană. Reprezentanţii ei, în marea lor majoritate, s-au dovedit a fi totodată
beneficiarii unei temeinice culturi de tip umanist, mereu conjugată cu o
exigentă etică profesională. Nu puţini au diverse talente artistice pe care şi
le cultivă cu un fel de nostalgie obsesivă a idealului renascentist. Mulţi
dintre ei vor spune, în scris ori în diferite conferinţe, că medicina nu-i doar
o ştiinţă, ci şi o artă a vindecării. Din acest mediu universitar se ivesc idei
şi practici revoluţionare privind igiena şi sănătatea persoanei şi ale naţiunii.
Dintr-un intens sentiment comunitar al existenţei se naşte activismul lor
social şi cultural“.
Portretistul
se opreşte asupra câtorva figuri legendare, reprezentanţi ai unei generaţii
formate într-o „riguroasă etică a muncii şi a responsabilităţii“: polivalentul
Victor Papilian, Iuliu Haţieganu, care rămâne în memoria Clujului medical ca
„model absolut al reformatorului şi al medicului devotat“, sau Ioan Goia,
colaboratorul său apropiat. „Şcoala clujeană – observă Petru Poantă – s-a impus
în conştiinţa publică în primul rând prin practica medicală de excepţie.
Clinicile clujene au şi astăzi faimă în întreg spaţiul românesc, atât de
puternic fiind brand-ul construit de
întemeietori.“
Ioan-Aurel
Pop are dreptate: „Avem înaintea ochilor povestea documentată a unei «vârste de
aur» încrâncenate, pe care Petru Poantă o restituie cu har de prozator, dublat
de respect pentru antecesori şi de speranţă pentru urmaşi“. 
