Scena Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din
Sibiu. Lumea New York-ului anilor ’70, cu alcoolici şi „diferiţi“, cu drogaţi
începători şi nimfomane, cu juni (nu chiar primi, dar foarte zburdalnici) şi partenere
uşurele. Şi-o poveste cu o Doamnă de turtă dulce, care se doreşte a fi o „comedie
romantică“ (de-ar fi să dăm crezare înscrisului din programul spectacolului),
în regia lui Şerban Puiu şi
scenografia Iulianei Gheorghescu,
după piesa cu acelaşi nume a lui Neil
Simon.
Actorii români de aici nu se dezmint nici după marele tăvălug
al experimentelor regizorale (şi nu numai) de după celălalt mare tăvălug – al
libertăţilor echivalate cu libertinajele (de gest, de limbaj, de acte).
Subiectul – unul banal ca însăşi viaţa, plutind la întâmplare pe mereu mişcătoare
cărări, ca un val bătând la ţărm necunoscut.
Personajul în jurul căruia se învârt
celelalte patru chipuri-măşti dintr-o lume ca un carnaval este o fostă stea a
cântului, Evy Meara, pe care noi, spectatorii, o aflăm nu în luminile îmbătătoare
ale scenei, ci în urma tratamentului de dezalcoolizare. Cadrul (unic) de desfăşurare
a poveştii dezalcoolizatei stele este o încăpere a apartamentului său
newyorkez, prin care evoluează – ca vodă prin loboda mioritică – Jimmy şi Toby,
cei mai apropiaţi prieteni ai săi („apropiaţi“ prin vecinătatea locativă).
Prieten bun, Jimmy, care ar fi trebuit să se nască fată, a corectat pe cont
propriu eroarea naturii şi acum are şi el probleme pe care doar un suflet de
femeie le poate înţelege şi, deopotrivă, are un suflet care înţelege o femeie
în derută. Celălalt personaj, Toby, este o femeiuşcă conectată la farduri şi
cremuţe, care îi asigură frăgezimea feţei şi ţin la respect ridurile
impertinente; la 40 de ani, e o femeie care până atunci a trecut doar prin năvodul
amorului, de la fiul unui editor putred de bogat la putredul însuşi, mai apoi
la... şi la... până când, în sfârşit, a întâlnit bărbatul mult visat, cam
lipsit de bani, dar tare-n pumn. Se înţelege că iubirea poate avea şi un chip uşor
tumefiat. Apare apoi dintr-o dată o rază de soare, Polly, fiica adolescentă a
eroinei noastre, venită anume să-i fie aproape mamei sale debusolate după ce,
în urma „logodnei“ acesteia cu alcoolul, soţul şi-a luat lumea-n cap şi s-a aşezat
lângă o altă femeie, cu copila Polly cu tot. Adolescenta este singurul personaj
nepervertit de viaţă şi, în grija cu care o înconjoară pe mamă, se simte
adultul responsabil care-şi ia foarte în serios rolul. Cel de-al patrulea
personaj-satelit este Lou, veşnicul fluture-trântor trecător din floare-n
floare, dar ştiind unde şi când să se întoarcă la fagurele plin. Ocupaţia lui
este lipsa de ocupaţii, travestită în creaţie muzicală. E încă tânăr şi flori
naive vor mai fi fiind în lumea mare gata să-l aline cu parfumul lor dulce-acrişor.
Mai apare şi un personaj episodic, Manuel, băiat de prăvălie, curierul cu
gândul la râvnitul bacşiş.
Din valiza fiicei iubitoare apare un dar păstrat
cu pioşenie: o casă de turtă dulce,
pe care mama i-o dăruise în copilărie, la luminile unui pom de Crăciun. Asta
era pentru copilul de ieri imaginea mamei sale: doamna de turtă dulce. Să fie povestea castelului de turtă dulce,
pe care fiecare copil îl păstrează în gând, asociindu-l cu chipul mamei
iubitoare?
E timpul să-i numim pe actorii interpreţi: Mariana Mihu (Evy Meara), cu un joc fin
şi nuanţat ca un mers pe un tăiş de brici cu tălpile goale (şi sufletu-n palmă,
ca o stea căzătoare în pâlpâire); Nicu
Mihoc în rolul homosexualului Jimmy, cald şi credibil în prietenia lui fără
umbre; Iulia Popa în rolul
adolescentei Polly Meara, stârnind prin jocul său invidia tuturor mamelor de pe
pământ care vor fi având fiice adolescente; Raluca Iani în rolul cochetei este de-a dreptul cuceritoare în
monologul prin care îşi explică drumul de până în ceasul adevărului (şi noi o
credem!); Florin Coşuleţ în rolul
Lou Tanner recreează cu dezinvoltură tipul zdrăngănitorilor la chitară, de care
ni s-a cam luat (că ne vine să-l gratulăm cu un dos de palmă, e semn bun:
înseamnă că ne-a convins şi că este perfect în rol); Alexandru Malaicu este un Manuel de zile obişnuite – aşteptăm să
ajungă patron.
Sibiul, fostă capitală europeană, fostă cetate a învăţământului
universitar de după Diktatul acela din pricina căruia nu mai avea loc limba română
în şcolile înalte ale Clujului, actuală cetate culturală de primă mână, are un
Teatru Naţional cu care se poate mândri orice scenă din lumea cuvântului.