Cineva
m-a întrebat cum se descurca radioul public în anii aceia, când avea numai două
canale pe intern şi unul pe internaţional, un singur partid călăuzitor şi un
conducător măreţ. În linii foarte mari, se descurca în felul următor:
„Programul unu“ era destinat prioritar actualităţilor politice, cu ştiri,
reportaje, evenimente transmise în direct, dar şi cu cinci minute zilnic de
sfat al medicului (provenit, se pare, din „Tribuna Sănătăţii“, înfiinţată şi
servită cu succes de Vasile Voiculescu), cu observaţiile lui Alexandru Graur
privind rostirea românească, cu emisiuni pentru sate, cu ceva ştiinţă, cu
teatru, cu emisiunea de umor şi cu un frumos „moment poetic“ o dată pe zi, ca
un respiro. Populaţia-ţintă a lui erau adulţii, muncitori, ţărani,
intelectuali, fără deosebire de vârstă, sex ori etnie. „Programul doi“ era
preponderent cultural: ştiinţă, artă, literatură, radio-şcoală, cu Grigore
Moisil, Henri Coandă, Edmond Nicolau şi alţii ca ei, cu marii artişti şi marii
scriitori – mult mai târziu, când radioteleviziunea română intra într-o gravă
recesiune politico-ideologică, şi cu mari oportunişti. Fără a se renunţa însă
la valori. Mulţi taţi de astăzi îşi amintesc cu duioşie, de pildă, cât de
importante au fost pentru formarea personalităţii lor seriale ca „Vreau să ştiu“,
cu scenarii scrise de savanţi şi roluri special create pentru Profesorul Ştie
Tot – interpretul, fiul lui Gr. T. Popa, un mare iubitor de ştiinţă, fost
student la chimie, silit să părăsească domeniul în urma unui accident de
laborator, era actorul Tudorel Popa. „Programul doi“ se adresa cu precădere
copiilor şi tinerilor. Exista, desigur, peste toate „programele“, şi cenzura,
care semna banda de magnetofon cu pseudonimul C. L. („cap limpede“), dar exista
şi viza profesională, mascată şi ea parţial de prescurtarea V. P. („viză
politică“), pentru că niciun semnatar de atunci nu se mulţumea să fie doar viză
politică.
Cum
e acum? Acum e mult mai uşor, pentru că rolurile sunt împărţite pe mai multe
canale: Actualităţi, Cultural, Muzical, Antena Satelor, Radio 3 net, Kids Radio
şi, alături de ele, fireşte, Radio România Internaţional. Dar e şi mult mai
greu, pentru că spectrul politic e mult mai variat, mai complex. Actualitatea
se cere susţinută puternic de cultură, de toate celelalte canale. Iar toate
celelalte trebuie să răzbată în politic, să beneficieze de politici adecvate,
ca să se poată dezvolta. Un rol important revine publicului. El trebuie să susţină,
nu doar să sponsorizeze, demersurile tuturor. Bibliografia spune de câte ori
poate că misiunea unui post public de radio este să ţină la curent marele
public plătitor de taxe şi dătător de vot cu tot ce face şi intenţionează să
facă puterea în propria ţară, cu tot ce fac şi intenţionează să facă puterile
mondiale şi, în acelaşi timp, să transmită prompt, corect şi complet puterilor
ce părere are marele public despre ele. Aici, la părerile marelui public despre
Puteri, are mult de lucru radioul public, ca opiniile fiecăruia să fie întemeiate
pe o bună cunoaştere a realităţii, pe grijă şi responsabilitate faţă de prezent
şi viitor, pe o cultură în pas cu vremea şi pe o conduită morală fără cusur.
Canalul Radio România Actualităţi pare perfect conştient de dificultatea
misiunii sale. Vorbeşte despre aceasta impresionantă diversificare a
emisiunilor transmise, cărora nu cred că le scapă niciun domeniu. Acum, când
scriu, de pildă, se transmit emisiuni relaxante, frumos gândite, plăcut
prezentate: „Deschis în week-end“, „Un colţ de rai“, „Muzica anilor tăi“. Azi
dimineaţă am auzit nu doar un superb „Tatăl nostru“ al studenţilor la teologie,
ci şi alte relatări din „Viaţa spirituală“, pe experimentatul Neagu Djuvara într-un
dialog tineresc şi plin de înţelepciune… Mari iubitori ai profesiei, cu un zel
deosebit, cei de la Actualităţi vor să facă ei tot. La fel şi ceilalţi, de pe
celelalte canale. Dar un tată de copii, dintre cei înduioşaţi de amintirea
Profesorului Ştie Tot, întreabă cu o copilărească simplitate: „De ce nu se
sprijină deloc unii pe ceilalţi? De ce nu aud promouri încrucişate ale unor
emisiuni de pe un canal pe alt canal? Există concurenţă? Ce fel de concurenţă?
Una loială, da? Bine, bine, dar spiritul de echipă unde e? E şi el prezent? Dacă
da, n-ar fi timpul să se şi audă?“.
