Am avut întotdeauna o admirație deosebită față de generalul
Rădescu, pentru că era o personalitate care a știut să mențină în echilibru
cele mai diverse tendințe politice din exilul românesc anticomunist, reușind să
impună respect până și extremiștilor cel mai greu de controlat și de mulțumit.
O carte dedicată acestui mare om este una dintre cele mai puternice dovezi de
democratizare a României, așa cum este volumul semnat de Oana Ionel
Demetriade și Alexandru Șerbănescu, cu titlul Generalul Nicolae
Rădescu – Profilul unui om de stat în imagini și documente
(Editura Oscar Print, 2015). Cele peste 300 de pagini în format A4 ale acestei
monografii-album împletesc obiectivitatea maximă cu respectul și chiar cu
dragostea pe care orice român o datorează celor care reprezintă într-un mod
strălucit neamul românesc.
Generalul Rădescu s-a opus bolșevizării țării mai mult decât
majoritatea politicienilor români, deși a intrat destul de târziu în politică.
A avut o activitate profesională destul de sinuoasă: contabil la Banca Națională,
ofițer, adjutant regal al Reginei Maria, atașat militar la Londra și Bruxelles.
Din martie 1928 este general, până în 1933 când demisionează din armată ca
protest împotriva „stilului“ lui Carol al II-lea. Se înscrie în Partidul
Poporului al generalului Averescu și un an mai târziu se apropie de „Cruciada
Românismului“ a lui Stelescu. Începe o prodigioasă activitate publicistică în
presa vremii, mai ales articole contra lui Carol al II-lea. La începutul
războiului antibolșevic va susține poziția nedepășirii Nistrului în cadrul
ostilităților, motiv pentru care va fi închis un an în lagărul de la Târgu Jiu.
Va milita în continuare pentru ieșirea României din război. La 15 octombrie
1944 reintră în rândul cadrelor active ale armatei, ca general de corp de armată,
iar la 6 decembrie același an, devine președinte al Consiliului de Miniștri,
până la 28 februarie 1945.
Dacă până acum Rădescu și-a exprimat pur și simplu opiniile și
poziția, de acum înainte va începe lupta, pentru că forțele bolșevice devin
eficiente sub protecție sovietică. Când Moscova cerea reparator patru vagoane
de grâu și zece de aur, Petru Groza și, mai târziu, Sadoveanu și Parhon erau de
părere că puteam oferi de două ori mai mult. România a avut mult noroc că
Stalin, suspicios ca toți tiranii, avea uneori impresia că s-ar fi putut să i
se întindă o cursă.
Se refugiază în Legația britanică din București, pentru că
refuză să participe la trădarea patriei cotropite de bolșevici. Luptă cu mult
curaj și se retrage strategic, în timp ce trădătorii erau evaluați de
cotropitori drept prieteni ai acestora și nu aveau de ce să se teamă atunci.
Profesorul Alexandru Șerbănescu, nepot al generalului, ne face
un portret destul de amănunțit, și mai ales exact, al fostului prim-ministru al
României: „Nu vorbea mult, nu spunea niciodată prostii, vedeai că este un om
care gândește înainte de a deschide gura... Era omul cu mintea cea mai bine
organizată pe care l-am întâlnit. Dacă trebuia să îți expună ceva, era în stare
să te facă să înțelegi, în puține cuvinte, foarte multe lucruri. Nu l-am auzit
vreodată cu mahalagisme, să bârfească sau să mintă pe cineva. Despre
Gheorghiu-Dej spunea că e omul lui Stalin și n-ai ce să-i faci. Pe Tătărescu
nu-l lua în seamă, pentru că foarte ușor cădea la o înțelegere. [...] Discursul
lui de la radio, din 24 februarie 1945, a fost mai agresiv, cu hiene...
având însă un scop premeditat: să impresioneze lumea, care nu-și dădea seama că
se trece de la un sistem politic legitim la unul cu totul diferit, care nu mai
putea fi controlat“.
Profesorul Șerbănescu evocă apoi testamentele lui Rădescu. În
ambele variante, averea era lăsată „pentru burse de studiu, pentru zestrea unor
fete sărace din satul natal (Păușești) sau din Zărăfoaia, pentru studiile unor
copii sărmani... Obiectele personale le împărțea familiei“.
Din acest album am aflat că Rădescu a avut un copil, Florea
Nicolae Radu Rădescu, cu a cărei mamă a fost căsătorit câteva luni numai pentru
recunoașterea fiului său, băiat care a devenit comunist și l-a condamnat în presa
comunistă pe general pentru că ar fi tras în popor cu ocazia încercării de
lovitură de stat a comuniștilor din 24 februarie 1945. Tânărul Rădescu scria că
este mai întâi fiul țării, și abia apoi al prim-ministrului. Desigur că
atitudinea fiului său l-a îndurerat pe general, dar a fost și atunci destul de
tare pentru a depăși și această încercare.
După 7 mai 1945, Rădescu se mută de la Legația britanică în
casa nepotului său Nicolae Șerbănescu, unde are domiciliu obligatoriu până la
15 iunie 1946, când părăsește ilegal România cu un avion cu care ajunge în
Cipru. Aproape un an mai târziu, la 6 martie 1947, ajunge la Paris și de acolo,
prin Portugalia, în SUA, stabilindu-se la New York.
În intervalul 1949–1950, Rădescu este președinte al Comitetului
Național Român, guvernul din exil,
funcție la care renunță din cauza unor neînțelegeri cu Alexandru Cretzianu și
Constantin Vișoianu, personalități politice mai apropiate de cele contemporane
nouă prin mercantilism. În continuare, până în 1953, este președintele Ligii
Românilor Liberi, străduindu-se și reușind parțial să asigure o anumită unitate
de vederi și opțiuni pentru cea mai mare parte a exilului românesc
anticomunist. Regele Mihai l-a prețuit în mod deosebit, ca și Gafencu, Tilea,
N. Caranfil, Assan, Antoniade, G. Aurelian, Gh. Duca, C. Hiotu, Busuioceanu,
Herescu, Lambrino, Sergescu ș.a. care au aderat cu încredere la Liga Românilor
Liberi.
În sfârșit, volumul prezintă și reînhumarea marelui luptător în
patrie, la 23 noiembrie 2000, în urma înțelegerii dintre doctorul american
Ștefan Isărescu și prim-ministrul României de atunci, Mugur Isărescu (simplă coincidență de nume).
Înmormântarea a avut loc la cimitirul Bellu din București în cavoul familiei
Șerbănescu, cu onoruri militare și de stat.
