Un zvon cel puțin straniu a circulat pe la mijlocul lunii iunie a anului 1996, conform căruia profesorul Al. Balaci ar fi împlinit 80 de ani. Până ne-am dumirit, consultând istorii literare, dicționare românești și străine, „Gemenii“ au și făcut loc „Racului“. Deși toate cărțile confirmau că 12 iunie 1916 este data de naștere a profesorului octogenar, nouă ne-a plăcut să credem că este o greșeală. Căci viața omului și a marelui literat se petrecea pe alte coordonate, oricum în afara timpului său paralel cu acesta. Imaginea și ținuta de la optzeci de ani a Profesorului era una și aceeași cu cea de prin anii ʼ60, ai studenției subsemnatului, pe când șeful catedrei de italiană de la Facultatea de Limbi Romanice a Universității București devenise deja o legendă „scandaloasă“. Un exemplu absolut de umanitate și nobilă cochetărie, erudiție și patos profesional, spontană înțelegere și prețuire a discipolilor, fraternă ocrotire a minților noastre fragede și labile, dornice de modelare.
Urmaș al marilor profesori, deopotrivă italieniști și româniști, ca de exemplu Ramiro Ortiz (admirator al lui George Coșbuc), în calitate de autor al primei traduceri în versuri a „Divinei“ dantești, 1924–1932), sau Alexandru Marcu (traducător în proză al capodoperei celebrului florentin), el însuși un magister pentru numeroase generații de studenți, Al. Balaci era Profesorul, indiferent că preda celebrul său curs de istorie a literaturii italiene (de la Dante la Tasso, Trecento–Seicento) sau că transmitea în cadrul seminariilor, prin secvențe, pilde din viața și opera marilor figuri literar-artistice italiene, românești și euro-occidentale, nepieritoarea lecție a acestora în memorabile expozeuri comparatiste. Dar Alexandru Balaci a fost nu numai Profesorul și Eruditul, ci și partenerul studenților săi, făcând acest lucru în vremuri când „păstrarea distanței“ era o indicație expresă a ierarhiilor de stat și de partid. Harul elocinței, dublat de cel al Omului fermecător de care generații de studente au fost îndrăgostite în chip platonic, firește, au făcut din Alexandru Balaci un model spiritual a sute sau chiar mii de studenți. Ei spun și acum, la cei o sută de ani de la nașterea Maestrului, cu evlavie și orgoliu: „Am fost studentul lui Balaci“. Adică al unui om extrem de viu, informat și sensibil, care știa în orice clipă să fie colocvial, cu zâmbetul pe buze, invitându-te totodată să aspiri la ținuta sa academică, plină de roade (cărți!) și originală prin felul de a se dărui, comunica și stimula molipsitor mintea, inima și literatura discipolilor săi.
Oricum, pentru acei ani șaizeci ai veacului trecut, profesorul Balaci era „atipic“, pro-occidental prin profesie și disident, în înțelesul veritabil al cuvântului, prin comportamentul său cu totul „nepartinic“ față de studenți, cărora tot timpul li s-a adresat cu „domnule“, și cărora le-a transmis, înainte de toate, propriul eroism, de făclier al valorilor culturale perene, primite, la rândul său, de la pleiada de intelectuali și profesori români și străini, în perioada de apogeu spiritual al României, id est cea a anilor 1935–1945. A fost vicepreședintele Uniunii Scriitorilor și membru titular, din 1994, al Academiei Române.
Viitorul academician Alexandru Balaci vedea lumina zilei la 12 iunie în localitatea Aurora (Mehedinți). După absolvirea liceului la Craiova și a Facultății de Litere din București, viitorul profesor își va lua doctoratul cu teza „Neoclasicismul italian“, figura focalizată fiind celebrul poet Giovanni Pascoli. Un episod semnificativ pentru italienistul Al. Balaci va fi oferit de anii când, în calitate de director la Accademia di Romania din Roma, va eclipsa prin darurile sale native, dar și prin copleșitoarea reputație a cărturarului, o seamă de ambasadori ai României ceaușiste, mărginiți și găunoși, executanți ai indicațiilor primite de la Centrala MAE din București. Ceea ce nu i se va ierta adevăratului ambasador al literelor și artelor române, dovadă fiind „rechemarea la ordine“, adică mazilirea sa din funcția de reprezentant emblematic al confluențelor dintre cele două culturi, limbi și civilizații. Dar ceea ce contează cu adevărat în parabola umană și literară a lui Al. Balaci, sunt cărțile sale și pilda de magister vitae. Pilonii literaturii italiene, așezați trinitar în timpul istoric (de exemplu, Dante–Petrarca–Boccaccio), vor constitui mereu nordul orientării și investigației cercetătorului și eseistului Al. Balaci și, deci, tot atâtea titluri pentru monografiile sale: Giosué Carducci (1947), Dante Alighieri (1966), Francesco Petrarca (1968), Machiavelli (1969), Alessandro Manzoni (1974), Lodovico Ariosto (1975), Giovanni Boccaccio (1976), Torquato Tasso (1982), Luigi Pirandello (1986), Vittorio Alfieri (1989). Cărora li se va adaugă seria de „Studii italiene“ (1958–1968), o subtilă istorie a literaturii italiene pe adresa studenților italieniști, dar și a publicului larg.
Când monumentele devin eroi ce-i populează cărțile, eseistul n-are cum să rămână abstract, ex-cathedra, sau să adopte metode chirurgicale, reci, detașate. Bazat pe o uluitoare bibliografie, Al. Balaci, „romancierul“ fluviului de capodopere italiene, scrie cu entuziasmul celui care n-a încetat să se mire, cu patetismul viril al cercetătorului care, stăpân pe materie, își permite să fie personal, flexibil și inovator. Și, tot timpul, un comparatist de o fascinantă intuiție.
Cea mai recentă carte a acestuipontifex maximus al italienisticii noastre moderne, o reeditare a monografiei sale „Dante“ (Ed. Gramar, 1995), este o piatră de încercare pentru orice expert în literatura și civilizația italiană. Deși în cei peste șapte sute de ani care au trecut de la publicarea, la început în manuscris, firește, a capodoperei marelui florentin, bibliografia dantescă a înscris milioane de titluri. Și totuși, românul Alexandru Balaci n-a pregetat să abordeze subiectul, cartea sa, în versiune italiană, fiind cotată de prefațatorul Antonio Schifini, „alături de cei mai mari exponenți ai biografologiei și eseisticii străine, de Etienne Gilson, August Buck, Pierre Gauthiez, Jacques Madaule, T.S. Eliot și însuși Thomas Carlyle“.
În 2010, aceeași Editură Gramar a retipărit capodopera dantescă, versiunea George Coșbuc, înnobilată de un studiu introductiv și notele Profesorului.
Al. Balaci, prin inimitabila sa viață și operă, ca și Dante odinioară, „preanunța zorile iradiante ale Renașterii“ țării sale, România, pe care a reprezentat-o ca nimeni altul în Italia (1981–1990), în calitate de director al așezământului românesc cultural de la Roma, ctitorit de savantul Vasile Pârvan sub numele de Accademia di Romania. Zori care n-au zăbovit să-și arate razele de speranță și libertate, odată cu evenimentele din Decembrie 1989. Calea pe care a pășit profesorul Alexandru Balaci a legat întotdeauna trecutul de viitorul României prin „Iubire, adevăr și frumusețe“.
