Stadiul
religios al omului este cel al credinţei, în cazul nostru, al ortodoxiei înţelese
ca „relaţie“ cu absolutul, sau stadiul în care, depăşind limitele vieţii etice şi
raţionale, omul de rând sacerdotul, preotul-cărturar, monahul-poet se deschide
ireversibil către Dumnezeu, reuşind să-şi învingă zbuciumul, eşecul şi
disperarea implicite plămadei umane. Aceste gânduri ne-au fost sugerate de cărţile
de poezie Mierea singurătăţii, Stihurile
despre nisip, Sipetul de taină, Aripă de înger, Lacrimi de mărgean, Floare de
har, Altă înserare, Steaua mângâierii etc., publicate între 1994 şi 2014,
semnate de Iordan Grecu (n. 1952,
Tecuci), cel care din 1992 se va călugări sub numele de Ignatie, fiind ieromonah, apoi protosinghel slujitor la mânăstirea
Cernica. Iată o mostră a condiţiei jertfelnice a poetului, una din multele pilde de ars poetica: „Cu lyra lui Orfeu în spate/urca încet
drumeagul/printre astre/pline de dor/şi de iubire/şi sângera cărarea/în urma
lui/departe în amurg.“. Aproape toate poeziile călugărului de la mânăstirea
dintre ape pledează pentru întoarcerea omului de la fărădelegea ruinătoare a
celui fără de Dumnezeu la obârşia lui naturală de care s-a rupt, pentru
reconectarea releelor abolite dintre om şi tainele dumnezeieşti ale creaţiei
sale universale (faună, floră magnifică, seculară sau umilă, smerită, efemeră,
ape stătătoare sau valuri învolburate ale mării, strălucitul spectacol sideral
generând anotimpuri, fiecare cu rodul şi rostul său).
Cărţile
învăţatului monah Ignatie Grecu sunt un nesfârşit imn franciscan în cheie
minimalist-aforistică, o închinare, laudatio
şi rugăciune luminii cereşti (rodnicie, vis, dulceaţă, noimă), ce impun un
talent şi un imaginar cu performanţe prozodice, plastice şi cromatice demne de marii noştri poeţi interbelici: de la Ion
Pillat la Vasile Voiculescu, de la Lucian Blaga la Tudor Arghezi, Ioan
Alexandru, Daniel Turcea (căruia i se dedică poemul „Atât de tânăr“), Dan
Laurenţiu (în ultimii săi ani de viaţă) etc.: „Toate se deschid să primească/Lumina
din cer, dumnezeiască/. Toate făcute de Domnul sunt bune./Până şi
privighetoarea o spune./Pe ramul de salcie cântă/În noaptea Învierii cea sfântă./Numai
omul bezmetic, străin şi stingher/A uitat cu totul de cer./Priveşte în sus într-o
doară/ Când gândurile încep să îl doară./Inima dă buzna în el/Ca un val care
suie rebel“. Încă din start, poetul pune semnul egalităţii între zborul poetic,
curăţia sufletească, slăvirea lui Dumnezeu şi poezie.
Microcosmosul
ce împresoară şi străjuie mânăstirea în care poetul s-a retras devine pentru
acesta o dioramă a peisajului românesc, a poeziei româneşti şi universale, în
care miresmele, culorile şi sunetele îşi răspund şi din care Ignatie Grecu se împărtăşeşte,
prilej de trezvie şi totodată lepădare de timp şi de obşteasca ţărână. Dacă ar
fi să ne oprim doar la trei cuvinte-cheie ale universului său poetic, teiul (sfânt încă la Eminescu), rândunelele şi ciocârlia, vom putea
deduce simbolistica de excepţie, deşi discretă şi aluzivă, pe care se înalţă
zidirea lirică. Teiul este „catedrala miresmelor,/candelabru imens/cu braţele
pline/aprinse de flori“, o danie cerească „pentru cei muritori“. Întoarcerea rândunelelor
marchează echinocţiul de primăvară, zborul lor fiind o partitură celestă:
„suveici ţesând/prin iţe nevăzute/ale văzduhului/fugare note/într-o albastră,
cerească simfonie“. Privighetoarea umple de farmec nopţile de veghe ale
poetului, făcându-l să uite de primejdiile zilei. Cântecul ei magic şi intens
sugerează perfecţiunea şi totodată fragilitatea fericirii, fiind un legământ
intim între iubire şi moarte. Să ascultăm aşadar „Privighetorile“: „Atât au cântat/Din
seară până-n zori/Din zori până-n seară/Că potirul cerului s-a umplut/Dând pe
dinafară“.
Întreg
universul oferit de Ignatie Grecu este pătruns de rezonanţă cristică şi taina împărtăşaniei;
este o redescoperire a poeziei pure ca rugăciune a inimii – a se citi textul „Zăpezile“,
un alt laitmotiv al transfigurărilor, ce apropie cartea de marele repertoriu
religios al Europei (Rilke, Claudel, Pierre Emmanuel etc.). Artizan şi senzor
al inefabilului, al revelaţiilor şi epifaniilor Tatălui, Fiului şi Sfântului
Duh, poetul scrie: „Abur de pâine/soarele iese/din cuptorul mării,/rotund şi
mare/ca o pâine/bine rumenită,//Luaţi, mâncaţi!...“ Taumaturg atotştiutor al
legăturilor şi rosturilor naturii, poetul hăruit, se pare, extrasenzorial,
percepe nu doar îngerii-n zbor, soli ai raiului sau umbrele plopilor înmormântaţi
de ape, ci şi lumina adumbrită a paşilor Dumnezeului nostru ca pe-o „făclie/tremurând/la
chindie“. O frumoasă, inedită metaforă probează nivelul unui poet inspirat,
profesionist, demn de luat în seamă de marii noştri editori, de critici, precum
şi de înaltele foruri culturale ale BOR : „Cerul e-atât de albastru/că-ţi vezi
sufletul prin el“. Frumuseţea unică a poeziei călugărului de la Cernica constă într-o
fericită simbioză între învăţătura creştin-ortodoxă şi metaforă, între forţa
credinţei şi performanţa estetică şi etică: „Deget al lui 
Dumnezeu/atingându-ne-n
creştet/luminează/întunericul din noi!“/Mult timp după aceea/vom străluci/ca
Moise coborând/din munte/cu Tablele Legii în braţe“.
Crin
ales de Domnul spre a vesti mireasma cea fără pereche a nemuririi celor
credincioşi, Ignatie Grecu îşi defineşte poezia drept „adierea inimii în rugăciune“,
o „floare de har“. Poezia lui este rodul unei îndelungate strădanii şi o mărturie
a omului iluminat de Versul ceresc. Dacă Altă
înserare este o carte de rondeluri,
cea mai recentă, Steaua mângâierii,
este una de sonete, o etapă de autoexigenţă maximă a autorului, sonetul fiind
proba de foc a poetului ce reuşeşte să îmbine canoanele acestei străvechi
specii literare în privinţa numărului fix de versuri şi a savantei prozodii ce
aminteşte de bijuteriile muzicale ale lui Chopin sau Debussy: ne îngăduim să
cităm cu ocazia sărbătorilor de Crăciun aceste versuri de închinare şi încântare
melodioasă – La Betleem – „Frumoasa mergere
a stelei spune/Păstorilor un început de pace./Din adâncimi de noapte îi întoarce/La
locul hărăzit, unde, minune!//Cocon ceresc în scutece sărace/A răsărit. Încep să
se adune/În jurul ieslei. Lin, un genunchi se pune/Pe piatră Lui, privind cum
se desface//şi braţele întinde să-i cuprindă./Iar peştera – săracă, mică tindă,
–/ Miroase a vis, a lume strălucindă.//Se luminează cerul până-n zări,/Păstori şi îngeri viersuiesc cântări./Trei
magi cu aur, smirnă – vin călări.“
