Din
ce în ce mai grăbiţi (ca să ajungem unde?), rareori ne oferim răgazul de a ne întâlni
cu arta, această splendidă inutilitate fără de care se poate trăi, dar ce viaţă
o mai fi şi asta!
Eu,
negrăbită, am ajuns în ziua tuturor păcălelilor (de cele inocente vorbesc) din
primăvara care, iată, ne-a ajuns a nu ştiu câta oară, la Galeria artelor de la Cercul Militar Naţional. Aici, artista Angela Buciu a înşirat – desfăşurat – înflorit
– răsfrânt – adunat pe simeze comorile sale migălite cu negrabă. A pus în
fiecare, cu nemăsură, firişoare de suflet pentru un război al luminii, cea cu
viaţa pre moarte călcând, singurul război care ţese, nu covor de bombe, ci frânturi
de cer din care-şi iau culoare zeii vegetali ai pământului – florile, pomii, câmpurile,
ciulinii, apele, ca într-un poem fără de sfârşit, dar cu mii de începuturi.
Cu
studii de filologie (Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti – 1972),
Angela Buciu (n. 1949) şi-a oferit (şi ne-a oferit) pentru cei 65 de ani împliniţi
în 10 aprilie a.c. un cadou împărătesc: excepţionala sa expoziţie de tapiserie
căreia i s-ar potrivi de minune titlul „Grădinile suspendate într-o aripă de
flutur“, refuz şi memento ale babiloniei din viaţa noastră fără Semiramide, fără
graţia indicibilă a unui tremur de suflet înflorit după chipul şi asemănărea
unei flori.
Poetă
deopotrivă, plasticiana este autoarea a două volume de poezie: Imposibila fugă (2006) şi Starea de aşteptare (2007), prin care încearcă
să se definească sau, poate, să-şi descânte alcătuirea de lut însufleţit prin
vorbe care ţin de o rugă profană: „Aş vrea să fiu poem/şi tot încerc să mă
compun/Dar am uitat litera, silaba, cuvântul/ Foc, jar, ceaţă, aer/Cenuşă,
ploaie, vânt –/într-un amestec neliniştitor./Sunt pământ“.
Ei,
da! Pământ! Iată marea revelaţie prin care poeta s-a întâlnit cu lumina
ziditoare şi-a devenit creatoare de artă de cea mai reavănă esenţă. Pământul
este singurul paradis de care muritorul are ştire şi pe care nu l-ar părăsi
nici mort dacă în vreme, la capăt, nu l-ar aştepta o altă şi altă poveste.
Apropiindu-se
de „materialul“ care urmează să se preschimbe sub degetele sale în artă, Angela
Buciu pare un iconar din stirpea lui Pârvu Mutu, care, înainte de a atinge
„uneltele“ de lucru, îşi încredinţează firul de lumină din sufletul Luminii.
Restul e tăcere. Dar, Doamne, tăcerea aceea prin câte graiuri ne ajunge!
Rareori ne întâlnim cu atâta frumuseţe:
rod al înzestrării cu talent a unei făpturi de lut care a adăugat „zestrei“
bucuria de a trudi.
