O poezie a lui Nichifor Crainic, Unde
sunt cei care nu mai sunt?/Où sont-ils ceux qui n’existent plus? dă
titlul antologiei bilingve de poezie din închisori, realizate de Paula Romanescu şi apărute în excelente
condiţii grafice la Editura Betta din Bucureşti, cu o prefaţă de Dan Puric şi
ilustraţii de Adina Romanescu. Acesta este a doua selecţie, mult mai amplă, din
creaţia poetică a deţinuţilor politici, pe care Paula Romanescu o publică, dupăPoésie enchainée (1999), lansată în
Franţa, la Salonul de Arte şi Carte „Artistes
pour la Liberté“ de la Angers. Pe lângă dimensiunile sale, incomparabil mai
mari faţă de prima culegere, noua antologie se impune prin varietatea
stilistică şi bogăţia de motive subsumate unei teme generale, cea a
recluziunii, alungând, prin selecţia operată, impresia de posibilă monotonie.
Numărul autorilor la care s-a oprit Paula Romanescu – 89 – nu este întâmplător:
„Prezenta antologie reuneşte 89 de poeţi, ca tot atâtea trepte care au dus la
acel decembrie ’89 – trudnică şi însângerată cărare a întoarcerii în noi“.
Prin amploarea şi prin valoarea lui
literară, fenomenul în discuţie, poezia închisorilor scrisă de autori români,
este un caz unic în literatura universală, probabil şi pentru că la noi
detenţia politică a avut poate nu atât dimensiuni de neîntâlnit în alte părţi,
cât forme de tortură fizică şi psihică greu de imaginat. Ca şi în proza
memorialistică pe aceeaşi temă, publicată masiv după 1989, a rezultat de aici
un tablou uriaş, care, pe lângă valoarea lui documentară, are şi una literară
certă. Aceasta este observabilă mai ales într-o antologie ce cuprinde, pe lângă
nume consacrate şi texte bine-cunoscute, şi multe altele, oferind astfel o
imagine elocventă a fenomenului. Transmisă în fel şi chip, circulând între
zidurile închisorilor, prin semnale Morse, cu spaima subînţeleasă, şi mai
ales memorată, poezia alcătuieşte, cum spune Paula Romanescu, „o bibliotecă
vie, pe care n-au putut s-o distrugă nici focul, nici frigul, nici foamea, nici
tortura, nici ura oarbă, nici moartea“.
Pe
lângă poeţi consacraţi, ca Radu Gyr sau Nichifor Crainic, din care au fost
selectate textele cele mai elocvente pentru tema în discuţie (poemul care dă
titlul antologiei, apoi Cântec după
gratii, Cântec de departe, Întuneric de Nichifor Crainic, As-noapte Iisus..., Vorbitor, Cumetri de
singurătate de Radu Gyr), antologia Paulei Romanescu reţine şi autori care
au scris ocazional poezie, dar ale căror texte sunt binevenite şi stau mărturie
inclusiv asupra diversităţii de motive de care vorbeam. Poezia închisorilor nu
este numai una esenţialmente religioasă, în ciuda faptului că, la autorii al
căror nume este pe buzele tuturor, acest aspect prevalează, figurile biblice,
răsfrângerile de motive religioase, de sorginte ortodoxă, încercarea de salvare
prin credinţă fiind recurente. Iată o terifiantă viziune a lui Corneliu
Deneşan: „Suntem morţii, vărgate umbre / Străvezii, fără vorbe, fără zâmbet, /
Stăpâni ai colţurilor sumbre. / Nădejdile în noi zvâcnesc încet – / Ceasornice
de lut dospit şi fiert. // Noi pipăim pereţii de cavou / Cu degetele lungi şi
noduroase, / Din ei să smulgem poate ceva nou, / Să strângem stropi din zările
ceţoase, / Dar dincolo mereu e numai gol. // De fier şi frig, tot osul ni-i scobit.
/ Pe noi, pe vineţii strigoi, / Sătui de sânge şi de hoit, / Alţi morţi, mai
morţi ca noi, / Ne-ntorc prin smoală-n icnet şi blestem. (...)“ (Suntem morţii). În versiunea franceză a
Paulei Romanescu, versurile dobândesc un plus de eufonie: „Nous sommes les morts, spectrales ombres / Vergées, sans voix et sans
sourire, / Nous sommes les maîtres des coins sombres. / L’espoir en nous n’est
qu’un délire – / Horloges de terre prête à bouillir. // Nous, nous tâtons les
murs de caveau / Avec de longs doigts osseux / Pour y trouver peut-être du
nouveau, / Pour ramasser des gouttes de ciel brumeux / Mais d’outre bord, ça
sonne toujours creux. // De fer et de froid, nos os en sont brisés, / Nous,
sombres spectres violets, / De sang et de charognes rassasiés, / Nous sommes
traînés par la poix, par la boie, / Par d’autres morts, plus morts que nous.(...)“ (Nous sommes les morts).
Cutremurătoare sunt şi aceste versuri ale unui muzician şi filolog, Simion Giurgeca, folosind într-un mod
personal motivul umbrei, cu o pendulare oarecum surprinzătoare între reflecţia
laică şi cea religioasă: „Lumina nu are umbră. / Numai corpurile au umbră /
Dacă există ceva să le lumineze. // Soarele ar putea să aibă şi el umbră. /
Dacă am vedea umbra universului, / Ce n-am face să vedem / şi umbra
infinitului! // şi totuşi sunt oameni care n-au umbră! // El, «Omul», nu are
«umbră» // Vai, vai! / «Umbra» Lui / a întunecat soarele!“ (Umbra); „La lumière n’a pas d’ombre. / Les corps en ont seulement / si par
hasard / la lumière leur tombe dedans.// Le soleil pourrait lui aussi
s’ombrager... / Si on pouvait voir /
L’ombre de l’univers,/ On aimerait tant / Voir l’ombre du temps, / Agrandie
infiniment... // Et pourtant il y a des gens / sans ombre;/ Lui precisement,
Celui / Que L’on appelle / «L’Homme sans ombre»... // Hélas, hélas! / Son
«Ombre» – claire merveille – / assombrit le soleil!“ (L’Ombre).
S-ar
putea cita multe asemenea texte dintre cele reunite în antologia Paulei
Romanescu, căreia îi aparţin aproape integral traducerile (excepţie fac câteva
poeme de Radu Gyr), într-o frumoasă şi rafinată limbă franceză, găsind mereu
cele mai expresive echivalenţe, pentru a evidenţia bogăţia artistică şi
caracterul de unicitate al acestui fenomen reprezentat de „poezia închisorilor“
în literatura română.