Sunt deja câţiva ani, de când Centrul
Cultural al Ungariei (CCU) la Bucureşti şi-a făcut o plăcută îndatorire – şi
bucurie, totodată – din a deveni o casă a fotografiei şi a-i prezenta
publicului românesc pe marii reprezentanţi de origine maghiară ai acestei
arte. Marcând întotdeauna momentul trecerii dintre ani, seria începută cu
Lucien Hervé, Brassai şi Robert Capa a continuat, pentru sezonul 2011–2012, cu
lucrări aparţinând lui André Kertész
(1894–1985), curatorul expoziţiei fiind Radu Igazsag, regizor de filme de animaţie
şi cadru didactic la UNATC, vechi prieten al CCU.
Reunind imagini din toate perioadele de creaţie
ale artistului, publicul a putut găsi, parcurgând expoziţia, o deosebită
diversitate tematică, dovadă a plăcerii cu care Kertész se apleca asupra unor
subiecte dintre cele mai diferite. De altfel, a rămas în istoria fotografiei
datorită contribuţiilor personale pe care le-a adus în ceea ce priveşte compoziţia
şi eseul fotografic. În toate imaginile pe care ni le-a lăsat (şi nu sunt deloc
puţine) observăm abordarea subiectelor, uneori dintre cele mai banale, din unghiuri
inedite, care ne schimbă complet întreaga percepţie, şi un stil personal chiar
şi atunci când făcea reportaje pentru revistele ilustrate, care s-au bucurat
de reale aprecieri în ultima parte a vieţii artistului şi după dispariţia acestuia,
deşi iniţial fuseseră criticate şi chiar respinse.
Incursiunea în creaţia lui Kertész începe cu
lucrări aparţinând perioadei ungare (1912–1925),
în care subiectele preferate erau peisajele de ţară, din pusta maghiară, cu
personaje alese dintre ţărani sau ţiganii nomazi, intercalate cu reportaje de război.
Cea mai cunoscută fotografie a acestei perioade, care se regăseşte în expoziţia
de la Bucureşti, este cea intitulată „Înotător subacvatic“, realizată în anul
1917, şi care pune în evidenţă fascinaţia pe care distorsiunile produse de apă
o aveau asupra artistului. Această preferinţă avea, de altfel, să fie explorată
şi aprofundată în seria de fotografii numită chiar aşa, „Distorsiuni“, din
1933, aparţinând perioadei franceze
(1925–1936). Câteva dintre aceste fotografii, care surprind corpul uman
modificat sub influenţa unor jocuri de reflexii în oglinzi şi lentile, s-au
aflat şi pe simezele de la CCU, spre delectarea publicului. Aceleiaşi perioade,
extrem de benefice pentru Kertész, care în 1927 a fost primul fotograf având o
expoziţie personală la Paris, îi aparţin şi imaginile care îi portretizează pe
Colette sau Mondrian, precum şi scenele din atelierul pictorului, căci
fotograful a fost un apropiat al artiştilor cubişti şi dadaişti reuniţi în
Capitala franceză în perioada interbelică.
De la Paris, artistul se mută, în 1936, în
SUA, şi astfel începe perioada americană
a creaţiei sale (1937–1960), când a locuit la New York, în apropiere de
Washington Square. Faptul de a fi stat în acel loc acolo s-a dovedit, printre
altele, un prilej de a imortaliza o serie de imagini memorabile, de la înălţimea
clădirilor ce înconjurau piaţa, surprinzând publicul şi criticii o dată în plus
cu unghiurile sale neaşteptate, unele dintre acestea fiind vizibile şi în
fotografiile aduse la Bucureşti cu ocazia acestei expoziţii retrospective. Alături
de ele, au putut fi admirate şi fotografii realizate după anul 1961, aparţinând
aşa-numitei perioade internaţionale,
când artistul, deja unanim recunoscut în breaslă, putea să-şi dea frâu liber
creativităţii şi imaginaţiei, fără a trebui să mai suporte constrângerile începuturilor,
când fusese nevoit să facă mai degrabă lucrări comandate decât să imortalizeze
realitatea aşa cum o percepea sau cum dorea să ne-o transmită el însuşi.
Retrospectiva André Kertész a fost o expoziţie
de vizitat şi revizitat, în care am putut vedea fotografia aşa cum era ea la începuturi,
fără prelucrarea digitală masivă şi uneori chiar agresivă, a zilelor noastre.
Pentru cei interesaţi de acest mod de exprimare artistică, a fost motiv de învăţătură
şi de inspiraţie, de voiaj în timp şi de proiecţii în viitor deopotrivă, aşa
cum ne-am dori să vedem mai des în galeriile noastre.