Miercuri, 15 iunie a.c., Atelierul de Filosofie şi Antropologie Medicală din Cluj-Napoca s-a reîntrunit în biblioteca uneia din cele mai vechi clinici din centrul Transilvaniei – Medicală II. Atelierul este coordonat de dl conf. univ. Kiraly Istvan şi are întâlniri lunare în perioada octombrie – iunie a fiecărui an universitar, fiind organizat de Universitatea „Babeş-Bolyai“ în parteneriat cu UMF „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca.

  Această ultimă şedinţă a atelierului din anul universitar 2010/2011 a avut tema Adaptarea psihologică a pacientului la aflarea unei veşti proaste (diagnostic/prognostic) şi a fost expusă de dna dr. Andrada Pârvu, medic hematolog, doctor în ştiinţe medicale şi consilier psihosocial, cercetător postdoctoral în cadrul unui proiect de etică şi politici de sănătate. În cadrul prezentării, a fost prezentată noţiunea de coping, introdusă de Lazarus şi Launtier în 1978, ce se defineşte în sfera medicală ca fiind procesul dinamic de adaptare psihologică prin care omul se reajustează la schimbările aduse de boală în viaţa sa. Termenii coping strategy sau coping ability sunt utilizaţi în special în literatura anglo-saxonă, în timp ce stratégie d’ajustement este preferat în cea de limbă franceză.

    După aflarea unui diagnostic grav, calitatea vieţii pacientului scade drastic, iar el intră într-o cursă cu obstacole. Din categoria factorilor care pot influenţa favorabil procesul de ajustare, au fost enumeraţi: experienţa de viaţă, personalitatea, erudiţia, mediul sociocultural etc. Dna dr. Pârvu a prezentat şi rezultatele unui studiu referitor la adaptarea psihologică a 100 de pacienţi din Clinica Hematologie Cluj. S-a mai constatat că, pentru români, religia şi familia („nucleul“ latin) joacă un rol deosebit de important în trecerea peste obstacolul bolii, aşa cum – în cazul americanilor – acest rol revine banilor.

    Tot în cadrul prezentării, a mai fost amintit şi modelul de adaptare psihologică Kubler Ross, care presupune că fiecare persoană ce află un diagnostic nefast parcurge cinci etape: negare, furie (mai rar întâlnită printre românii incluşi în studiul dnei dr. Pârvu), acordul cu Divinitatea (pacientul mai cere o şansă pentru a mai putea participa la un eveniment major din familie – căsătorie, botez etc. – sau pentru a rezolva anumite probleme personale, promiţând în schimb fapte de bun creştin), depresia (premergător morţii, bolnavul face bilanţul vieţii; în această etapă, preotul sau pastorul joacă un rol important) şi acceptarea (pacientul descoperă noi valori, dă o altă interpretare vieţii şi încearcă reintegrarea în familie şi societate). S-a mai precizat şi faptul că unii pacienţi prezintă anxietate la încheierea tratamentului („Oare a fost de ajuns?“) sau sindromul Lazarus (numele sindromului provine de la minunea învierii lui Lazăr relatată în Evanghelie), care se caracterizează printr-o multitudine de stări psihologice pe care le parcurge un om atunci când trece din stadiul de pacient în cel de persoană sănătoasă. Simţul umorului, spiritul de luptător se constituie în veritabile „medicamente“ în procesul terapeutic al acestei etape.

    După prezentare au urmat discuţii, întrebări, comentarii, participând cu deosebit interes pentru această temă întreaga asistenţă, iar dna dr. Andrada Pârvu a moderat discuţiile şi a răspuns întrebărilor. Dl prof. dr. Dan L. Dumitraşcu, coordonatorul „opţionalului“ de Comunicare medicală de la UMF „Iuliu Haţieganu“, a ţinut să o felicite pe dna dr. Pârvu pentru conţinutul şi forma prezentării şi a adus câteva completări, printre care a punctat şi predominanţa etapei de negare, în cazul medicilor.

   Reprezentantul breslei sociologilor a subliniat importanţa acordării de către medic şi nu de psiholog a asistenţei şi suportului psihologic al bolnavului. Concluziile s-au împletit în punctele de convergenţă ale ideilor participanţilor: necesitatea apariţiei unei competenţe/specializări psihosomatice a medicilor, importanţa grupurilor de susţinere formate din pacienţi ce au depăşit trauma bolii şi s-au însănătoşit (pacienţii „veterani“), precum şi rolul accentuat al preoţilor în unităţile spitaliceşti unde sunt trataţi astfel de bolnavi. Hipocrate spunea: „Mai întâi omul trebuie tratat prin cuvânt şi apoi cu planta şi cuţitul“...

    Fie ca din toate întâlnirile atelierului din acest an universitar „să cercetăm cele ce s-au petrecut, să cunoaştem cele prezente, să aplicăm cele învăţate“.