Considerând, ca și George Călinescu, probabil, că articolele scrise la ziar seamănă izbitor cu sculptura în unt, prof. dr. Gabriel Gurman a decis să adune tot ce a scris de-a lungul timpului pentru „Viața medicală” într-o carte de sine stătătoare, cu același titlu ca al rubricii sale din ziar, Esențe tari. E un lucru demn de apreciat, pentru că uneori și cei care sunt abonați la publicație, cum este și cazul meu, au mai pierdut aceste articole din varii cauze. Or, ceea ce scrie profesorul Gurman în ziar nu merită pierdut sau ignorat. Subiectele abordate au o importanță deosebită pentru orice medic, indiferent de specialitate.
    Scrisul este o preocupare mai veche a doctorului Gurman. El este cunoscut ca medic-scriitor atât de limbă română, cât și de ebraică, fiind autorul unor proze de ficțiune foarte apreciate, între care „Viitorul anilor trecuți”, „Arta cameleonismului”, apărute la editura Hasefer din București, sau „Pământul e plat ca o farfurie”, la editura Dacia din Cluj-Napoca și altele.
    Cea mai recentă carte a sa, „Esențe tari”, publicată la Iași în primăvara acestui an, este, așadar, o culegere de articole redactate cu talent literar și îmbogățite cu imense cunoștințe de cultură generală și de practică medicală. Publicistica lui Gabriel Gurman tratează cele mai diverse aspecte legate de activitatea curentă medicală, în special cea a anestezistului-reanimator, atât în sala de operație, cât și în saloanele de terapie intensivă.
    Succesul articolelor este garantat de rețeta de lucru a autorului. El pleacă întotdeauna de la un citat celebru din Freud, Selye, Edison etc., care-i este necesar pentru a dezvolta conținutul, rezultatul fiind o colecție de mici perle de înțelepciune și de cultură, dar și de subiecte din practica medicală cotidiană. Între temele puse în discuție observăm întâmplări din propria experiență de medic ATI în Israel, cum ar fi aspecte de pe muntele Hebron, când, în condițiile deficitare ale medicinei pe front, a trebuit să trateze soldați răniți. Sau experiența sa ca director adjunct într-un spital din Haifa, când a trebuit să se confrunte cu hachițele unui director „opiniâtre” (n.n.: încăpățânat).
    Tot din propria viață este și pastila despre perioada de specializare în Canada sau articolul dedicat inițiativei sale de a instrui tineri rezidenți ATI din țările est-europene, la începutul anilor ‘90. Proiectul respectiv a fost, per total, un succes, dar inițiatorul a remarcat cu amărăciune că cei mai rezistenți la aceste cursuri n-au fost tinerii, ci șefii lor, care s-au cam opus specializării acestora în Israel, dând dovadă de cea mai tipică rezistență la nou.
    Dezbateri interesante, scrise cu umor și în ritm alert, privesc și alte teme, cum ar fi cea a personalităților medicale românești, prof. dr. Th. Burghele, „băiat de general, crescut de ordonanță”, și prof. dr. G. Litarczek fiind celebrități medicale de referință, dar și mari personalități internaționale, precum Henry Kissinger, Bertrand Russel sau A. Einstein.
    Interesante sunt opiniile profesorului Gurman referitoare la chirurg și carapacea pe care acesta și-o construiește în jurul lui, plecând de la ideea că nu poți muri odată cu fiecare pacient al tău. Un alt subiect este relația doctor-pacient și nevoia de a fi aproape de ultimul, dar această nevoie este sabotată de lipsa de timp a medicului, de calculatorul care-i răpește atât de mult din activitate și de supraspecializarea acestuia. Există și capitole dedicate alcoolismului, pensionării, medicului-scriitor, tendinței doctorului practician de a-și sublinia succesele și de a face uitate eșecurile etc. Șefii de școală medicală sunt perfect reliefați de citatul ales: „Mulți dintre cei decedați sunt mult mai vii decât cei rămași în viață!”.
    În medicină, spune autorul cărții, cei care răspund de sănătatea conaționalilor trebuie să-și comunice rezultatele muncii și observațiile lor concrete oral și în scris, însăși promovarea pe scara medicală depinzând de dictonul „publish or perish”. Chiar și medicii tineri ar trebui să-și comunice rezultatele, fie chiar și referindu-se la un singur caz clinic care le-a ridicat probleme. Publicarea în revistele medicale rămâne o cale de avansare profesională și chiar academică. Aceste principii trebuie avute în vedere de tânărul medic, care este și trebuie să fie factorul de progres în medicină alături de medicul consacrat.
    Dramele pe care le trăiesc anesteziștii-reanimatori în practica de zi cu zi sunt și ele frumos argumentate, la fel cum este și sindromul burnout sau principiile etice ale medicinei, în care „credința și senzațiile” nu-și prea găsesc locul, salutare fiind știința, studiul și modestia.
    O altă problemă dezbătută în carte este cea a rutinei. Ea este zilnică. O tehnică sau un anumit tip de tratament poate deveni rutină, iar fenomenul se întâlnește în munca oricărui medic. „Trebuie să scăpăm de rutină sau s-o cultivăm?”, se întreabă autorul, știind că „datele din literatură arată că acei medici și acele instituții spitalicești care se specializează într-o anumită direcție oferă pacientului rezultate statistice mult mai bune decât cele obținute în alte locuri, unde tehnica sau tratamentele respective se folosesc doar din când în când”. Chiar dacă rutina este sigură și arhi-verificată prin rezultate, ea poate fi și periculoasă, întrucât te împiedică să progresezi, să împingi mai departe propriul nivel de cunoștințe, dar și pe cel al instituției. Deci, un echilibru între rutină și abuzul ei este absolut necesar.
    Specialistul în anestezie se poate confrunta în sala de operație cu trezirea involuntară a pacientului în timpul actului chirurgical. Este o problemă care preocupă foarte mult anestezistul, chiar dacă complicația apare cam în două cazuri din 1.000. Trezirea spontană este tulburătoare pentru echipa operatorie și anestezică, dar mai ales pentru bolnav.
    Așadar, suntem în fața unei cărți deosebit de interesante și instructive, alcătuită din mici mărgăritare de gândire, din mici pilde educative, din mari probleme medicale analizate concis și clar și dublate întotdeauna de un citat interesant dintr-un autor celebru. Nu-mi rămâne decât să-i spun autorului cărții că „răsplata unui lucru bine făcut este o sarcină în plus” (Mark Twain), iar sarcina care continuă să-i stea în față autorului nu este deloc neglijabilă.