Deşi
Festivalul naţional de teatru s-a terminat cam de multişor, ecourile lui mai dăinuie
prin mintea şi sufletele celor împătimiţi de teatru, în pofida scandalurilor
politice furnizate din plin de corupţia clasei politice, întreţinute la foc
continuu şi chiar amplificate de multiplele canale de ştiri şi de fiţuicile de
scandal. Cu ocazia Festivalului naţional de teatru, publicul bucureştean, extrăgându-se
din faţa televizoarelor, a avut ocazia să admire câteva excelente spectacole
ale colectivelor teatrelor din ţară. De unele dintre ele m-am ocupat într-un
articol precedent. Voi încerca să mă ocup mai pe larg în rândurile ce urmează
de spectacolul Teatrului Naţional din Iaşi, cu piesa Acasă, în miezul verii a scriitorului
american Tracy Letts (titlul original: „August: Osage county“). În
paranteză fie spus, titlul românesc e total inadecvat şi de fapt nu spune mai
nimic.
Spectacolul ieşean
regizat de Claudiu Goga a constituit o reală surpriză, dovedind că scena ieşeană,
sub conducerea regizorului Cristian Hagiculea, merge pe un drum ascendent sănătos,
interesant, deşi cam eteroclit, oferind spectatorilor o diversitate de titluri,
de la piesa amintită, la Pălăria
florentină (regizat de Silviu Purcărete, prezentat la festivalul din anul
trecut şi comentat de mine), la Proştii
sub clar de lună, Tartuffe (în
regia lui Vlad Masaci), Femeia mării
(regizor: Radu Afrim), Golem
(spectacol de Alexandru Hausvater), Iaşii
în carnaval, 
Zeul măcelului, la Umbre în lumina neamului, Pana de automobil,
Cum am devenit stupid.
Am citat selectiv de
pe site-ul oficial al teatrului pentru a arăta că, totuşi, piesa românească de
actualitate, adevărata menire a teatrelor naţionale, ca şi a majorităţii
teatrelor din ţară, este în continuare o necunoscută, iar autorii autohtoni
stau încă la coadă.
Piesa „Acasă, în
miezul verii“, ieşită vizibil din pulpana textelor lui Eugene O’Neill şi Arthur
Miller, scrisă de un actor, omagiată cu un premiu Pulitzer, adusă la rampă de
teatrul ieşean, catalogată de critică drept o „comedie neagră“, este, în ultimă
instanţă, o radiografie acidă a unei familii tipice americane care se reuneşte,
cu ocazia unui eveniment nefericit, dând la iveală violenţe şi conflicte
dureroase, surprinzătoare, ţinute mult timp ascunse.
Dacă
piesa nu ne conduce decât foarte rar spre conflicte iremediabile,
ireconciliabile, spre sfâşieri lăuntrice abisale, în schimb, spectacolul lui
Claudiu Goga reuşeşte, paradoxal, conjugând conflictele destul de minore dintre
membrii familiei, o potenţare maximă. Iar asta, cu ajutorul unei echipe de
actori excelente, bine sudate, în care fiecare interpret, bine ales, îşi are,
cum se spune, felia lui.
Având
mai tot timpul ca îndreptar filmul american realizat în 2013, cu Meryl Streep şi
Julia Roberts, pe care, după decorul semnat de Ştefan Caragiu, regizorul şi
echipa de actori ieşeni sigur l-au vizionat, ei reuşesc un tur de forţă
remarcabil. Portretizează şi potenţează original viaţa eroilor pe care îi înfăţişează,
cu mijloace simple, dar adecvate, şi cu un simţ remarcabil al portretului.
În
rolul dispărutului Beverly Weston, cel care generează suita de evenimente
scenice ale piesei, Ioan Cocieru este foarte scurt (un monolog şi o singură
scenă la începutul spectacolului), dar se achită conştiincios de personajul cu
suflet complex. Mihaela Arsenescu Werner joacă dificilul rol al lui Violet
Weston, soţia dispărutului, iar Delia Deleanu (Barbara, fiica mai mare a
cuplului Weston, care se decide să preia conducerea clanului), oferă o scenă de
intens dramatism. Dar şi ceilalţi actori – componenţi ai familiei, ca Ion Puşcaşu,
Ioana Corban, Haruna Condurache şi Petronela Georgescu, portretizează puternic,
distinct, cu aplomb, personaje deosebite ca structură sufletească. Cu acelaşi
profesionalism îşi creionează personajele Tatiana Ionesi, Teodor Corban, precum şi Cosmin Maxim,
pe parcursul a trei ore de spectacol,
fiecare dezvăluindu-şi pregnant, în multiple scene, atât biografia, cât şi
caracterul. Şi Diana Chirilă, în micul rol al menajerei angajate de Beverly
înainte de dispariţia sa, sau Doru Atanasiu, în rolul unui modest şerif, reuşesc
să portretizeze, cu pregnanţă şi acurateţe, două siluete adevărate. Mânuiţi
abil de regizor, toţi actorii, fără excepţie, desfăşoară un joc subtil, plin de
nuanţe şi de tonuri adecvate, realizând în final tipuri credibile.
Dacă
la început conflictul se lasă aşteptat, multiplicându-se în diverse scene
explicative, el este potenţat la maximum la sfârşitul primei părţi a
spectacolului, constituind unul din momentele de vârf ale sale şi, de fapt,
marea realizare a regizorului, în lunga scenă a mesei tradiţionale care se face de obicei după întoarcerea membrilor
familiei de la cimitir. Momentul, i-aş spune antologic, este bine scris şi
excelent realizat atât de regizor, cât şi de toţi înterpreţii. Dar ce păcat că
după momentul amintit, tensiunea şi interesul pentru tot ce se mai întâmplă
scade spre cote de plictiseală, piesa lungindu-se poate nepermis de mult, dând
uneori iluzia posibilei transformări ulterioare într-un serial cu episoade
paralele, de tipul „Tânăr şi neliniştit“, care încă mai dăinuie pe unele canale
tv până şi astăzi.
Mai
trebuie amintit că unul din factorii care contribuie la succesul spectacolului
este şi decorul, o secţiune verticală a unei somptuoase vile, pe trei niveluri,
solid construit, conceput de excelentul scenograf Ştefan Caragiu.
Multe,
multe felicitări atât regizorului, cât şi echipei de valoroşi interpreţi, care
prin jocul lor modern şi prin atmosfera creată au dat impresia că teatrul ieşean
se află pe un drum fericit.
P. S. Am trimis acum câteva luni pe adresa
teatrului o piesă de-a mea şi nici până acum n-am primit un răspuns dacă cineva
din teatru a luat cunoştinţă de ea. Să fie birocraţie, să fie dezinteres?
