Zilnic termometrele arată cote ridicate. Asfaltul se topește sub
picioare. Blocurile din jur au devenit sobe supraîncălzite. Unitățile sanitare
sunt în alertă continuă. Aerul e sufocant, razele solare au devenit
periculoase. Dacă teatrele de stat au închis porțile, teatrele particulare,
spre cinstea lor, n-au renunțat la activitate și își prezintă în continuare
producțiile lor în ciuda condițiilor atmosferice departe de a fi ideale. Într-un
loc în care, în mod logic, nu ți-ai imagina că s-ar putea să fie un teatru,
într-o casă părăginită, funcționează de câțiva ani, prin strădania unor tineri
pasionați, un teatru cu un repertoriu la fel de amplu ca al teatrelor
subvenționate: Unteatru. Iubesc teatrul particular. E unul în care se
mai găsește adevărata pasiune pentru artă. Dar și disperarea, care le dă
oamenilor forța de a se exhiba artistic.
Canicula nu m-a oprit să văd spectacolul Un tramvai numit
dorință de Tennessee Williams. Piesă-amiral a teatrului modern de
pretutindeni, jucată cu enorm succes în întreaga lume, a avut premiera la New
York, la 3 decembrie 1947, lansând un tânăr actor, Marlon Brando. A urmat un
spectacol pe Broadway și un film cu marea actriță Vivien Leigh în rolul
principal, amândouă regizate de Elia Kazan, aruncând piesa în legendă – filmul
a primit mai multe premii Oscar, iar Williams a devenit, alături de Arthur
Miller, unul dintre scriitorii cei mai admirați și mai jucați în România
comunistă. Cred că n-a fost teatru în lume care să nu fi montat piesa asta
încărcată de mult mister amar, multă sexualitate ascunsă, care a vrut să arate
complexitatea atât de crudă a sudului american.
Despre Unteatru am mai scris, uimit de
profesionalismul și pasiunea grupului de tineri interpreți cu care lucrează
regizorii Andrei și Andreea Grosu, părinții acestui spațiu de teatru
independent care crește și se impune în peisajul artistic bucureștean cu
spectacole extrem de originale. Din cauza condițiilor improprii, de fapt doar o
cameră mai mare în care sunt înghesuite de o parte și de alta a unei micuțe
scene improvizate cam 50 de scaune, regizorii au păstrat în montare doar cele
patru personaje principale ale piesei. Blanche Dubois, o femeie singură, vine
în vizită la sora ei, Stella, căsătorită cu Stanley Kowalski, un individ
dificil, cu o instrucție sumară, și Mitch, un prieten al acestuia, cu care atât
Stela, dar mai ales Blanche visează să-și refacă viața.
Actorii aleși să interpreteze personajele sunt Mihaela Trofimov,
Nicoleta Lefter, Liviu Pintileasa și Richard Bovnoczki, fiecare reușind
admirabil să susțină partiturile extrem de grele propuse de regizori, care,
împreună cu scenograful C. Turturică, au adaptat textul la condițiile
existente, creând cu ingeniozitate actorilor locuri de joc cât de cât veridice.
La rândul lor, artiștii au căutat să se adapteze spațiilor restrânse de joc,
accentul căzând pe o trăire intensă a sentimentelor personajelor.
Mihaela Trofimov, studentă a regretatului George Motoi, la
Academia de artă „Luceafărul“ din București, cu un portofoliu impresionant de
roluri, reușește cu succes să se transpună în pielea unui personaj dificil,
chinuit, cu o biografie plină de amintiri dureroase. Jocul actriței, deși
sobru, este încărcat de multă sensibilitate, exprimând o fragilitate psihică
și, mai ales, o durere interioară profundă. Dorința de evadare a personajului
din înfrângerile suferite prin refugiere în vise este sugerată cu finețe de
jocul actriței. Mihaela Trofimov se dovedește în acest rol o excelentă actriță
de dramă a tinerei generații.
Stella (Nicoleta
Lefter) și soțul său Stanley (Liviu Pintileasa) se situează la polul
opus, personajele lor plesnind de certitudini cauzate de o mică fericire
meschină pe care le dă dragostea. Sunt total imuni la sensibilitățile bovarice
ale lui Blanche. Stanley, în mitocănia lui agresivă, e un personaj generos din
punct de vedere dramatic, pe care Liviu Pintileasa îl stăpânește cu
dezinvoltură creând, în confruntarea cu cumnata sa, scene de mare intensitate. La rândul său, Richard Bovnoczki (Mitch), un actor extrem de
interesant, într-un rol de mai mică întindere, al patrulea personaj al dramei,
compune cu mijloace simple, sincere, viața unui tânăr modest, timid,
copleșit de personalitatea debordantă a lui Stanley și de apariția solară în
viața sa a unei femei care până acum îi era inaccesibilă intelectual. Bovnoczki
joacă incapacitatea personajului de a lua o hotărâre crucială în viață cu
mijloace de filigran, dovedindu-se în rolul acesta un urmaș de necontestat al
maeștrilor de altădată ai rolurilor mici. Mitch ar vrea să-și creeze un viitor
lângă o femeie ca Blanche, dar intenția sa este blocată, personajul fiind
victima concepțiilor anacronice din viața sudului american.
Nicoleta Lefter, pe care am admirat-o în spectacolele Teatrului
Odeon, prezintă credibil sfâșierea lăuntrică a personajului între dragostea
carnală pe care o are față de soțul său și afecțiunea ce o poartă surorii sale
pe care e incapabilă să o ajute.
E o bucurie să vezi atâta talent și dăruire la un grup de tineri
actori care au înțeles să nu abdice în fața valului de vulgaritate exercitat de
mai toate canalele de televiziuni particulare, care revarsă seară de seară
peste publicul inocent tone de obscenități.
