Că
veşnicia se va fi născut la sat e lucru de-nţeles, cu condiţia să ţi-l închipui
pe Ion pornit din zori de zi la arat „pocnind din bici pe lângă boi…“. Dar de când
cu răsturnările repetate ale rosturilor din viaţa oamenilor pământului, veşnicia
s-a mutat în pânzele zugrăvite de marele, modestul şi fascinantul maestru al
culorii – Ion Grigore.
Fiecare
tablou din vasta sa creaţie este o poveste numai bună de spus la ceas de seară,
înainte de culcare, unui copil care-a rătăcit toată ziua printr-un spaţiu
virtual, fără să găsească ce-ar fi vrut (ce-ar fi vrut?), obosit înainte de
vreme, cu mintea şi sufletul poluate de neînţelesurile din lumea adulţilor. Şi
ar începe povestea chiar cu acel „A fost odată ca niciodată…“. Şi nu mică ar fi
mirarea celui căruia i se spune povestea dacă dintr-o căsuţă cu acoperişul şindrilat
şi cu fereastra cât o batistă, s-ar ivi în prag o bătrânică firavă, cu chipul
radiind de bunătate şi linişte, gata să-l primească în lumea ei de sfântă
puritate, ferit de toate relele care bântuie pe pământul oamenilor. I-ar arăta
oiţele ei ca nişte bulgăraşi de nouri albi răspândiţi pe pajiştea înierbată,
bisericuţa din deal, portretul moşului mutat sub iarbă, ulcelele de lut,
busuiocul de la icoane, ştergarul de in cu alesătură de flori şi râuri, lumina
lămpii cu gaz, cuptorul de pâine, tuciul de mămăligă, războiul de ţesut, masa
cu trei picioare şi blidul cu lapte aburind – minuni cu care se măsoară veşnicia.
Dar şi
mai bine ar fi dacă iubitorul de poveşti ar face o vizită la Fundaţia Naţională pentru Sprijinirea
Copiilor şi Tinerilor Supradotaţi „Henri Coandă“, din str. Drumul Taberei
nr. 4, unde maestrul Ion Grigore a deschis o amplă expoziţie de pictură, ca
pentru a ilustra întru totul povestea aceea cu satul românesc ca vatră de veşnicii.
De
la Nistru pân’ la Dunărea de la Cazane şi din Dorna până-n Argeş mai la vale,
cu popasuri pe la case de oameni bogaţi în simplitate şi curăţenie sufletească,
ghicite din chiar farmecul curţii şi grădinii care le sunt regatul paşnic în
care niciodată nu-şi află câmp de luptă urâtul şi păcatul şi crima, arta
pictorului-profesor Ion Grigore este o invitaţie. O invitaţie nesperată la
izvoarele sacre ale vieţii omului înfrăţit cu firul ierbii (nu şi cu buruiana),
cu ogorul arat, însămânţat, secerat, adormit sub zăpadă în aşteptarea
repetabilei învieri, a omului pentru care timpul nu se măsoară cu ora, ci cu
familiara rotire a Soarelui – până când pe boltă înfloresc stelele, şi Carul
Mare îşi îndreaptă oiştea pe drumul cunoscut.
Expoziţia
de pictură Satul strămoşesc aşa cum
este văzut de cumintele magician al culorii Ion Grigore este un tărâm de basm în
care copilul din noi reînvaţă duioşia şi căldura zâmbetului.