Statornic evocat de Mircea Eliade în eseurile sale, dar şi în proza fantastică, Mihai Eminescu este considerat drept personalitate tutelară a mitologiei patriei spirituale, sinonim al specificului naţional. Se poate atribui prozatorului Eliade o adevărată obsesie eminesciană ce va să fie revelată în replicile sale narative la marile texte poetice şi la avatarurile din unele fragmente epice. Romanul „Domnişoara Christina“, recitit în viziunea eminesciană a protagonistului Hyperion din „Luceafărul“, materializează iubirea dintre două fiinţe substanţial diferite, una din ele fiind un muritor de rând, cealaltă, deja defunctă şi prin urmare străină de tărâmul nostru. Sursa imaginară a celor două opere este una şi aceeaşi: credinţa populară românească şi nu numai în fantasmele din lumea de dincolo care se întorc sub cele mai felurite înfăţişări şi cu scopuri nu întotdeauna benefice. Fapt e că Domnişoara Christina se întrupează într-o variantă de semn opus în comparaţie cu protagonistul eminescian. Ea nu are de-a face cu prototipul schopenhauerian al sorţii geniului, alias Hyperion: nefericit pe pământ, el nu poate ferici pe nimeni; deşi are o percepţie obiectivă a lumii, se află înafara oricărei relaţii cu ea.

    În romanul lui Mircea Eliade (Bucureşti, 1907 – Chicago, 1986), fiinţa dotată cu aura nemuririi, dar care râvneşte iubirea unui muritor de rând, adică la condiţia pământeană a acestuia, este o femeie; cel care nu reuşeşte însă să-şi recunoască propria caducitate şi să se resemneze la statutul său de muritor de rând, aspirând la ora de iubire suprafirească, este pictorul Egor, corespondentul eminescienei Cătălina, îndrăgostită, cum se ştie, de luceafărul cel fără de moarte, Hyperion. Precum în capodopera lirică a poetului, comunicarea între cele două personaje are loc prin intermediul visului, acesta având virtuţi iniţiatice pentru ambele personaje. Metamorfoza răposatei Domnişoare Christina în strigoi, reîncarnare a unui duh înaripat nocturn, zburătorul, frecvent în tradiţia noastră orală sau cultă, reprezintă însăşi ispita de a avea parte de o soartă omenească, chiar dacă imposibilă prin incompatibilitate structurală. Să amintim că Hyperion însuşi este gata să renunţe la condiţia sa cerească, pentru a coborî şi a realiza absolutul iubirii alături de o femeie muritoare. Dorul, râvna, dorinţa, nostalgia de a recăpăta condiţia umană o aduce în stare pe Domnişoara Christina să revină în locurile unde a trăit pentru a-şi redobândi fiinţa corporală şi a-şi continua viaţa aşa cum trăise înainte de a fi pe neaşteptate omorâtă.

    O ipoteză critică asupra identităţii protagonistului romanului „Noaptea de Sânziene“, retipărit într-o ediţie superelegantă (Editura Univers Enciclopedic, 1990, 570 p.), tradus cu decenii în urmă în franceză, „La forêt interdite“ (Gallimard, 1955) şi în italiană cu titlul „La foresta proibita“ (două ediţii: Jaka Book, 1955 şi 1986), ar putea să-l identifice pe Ştefan Viziru cu eminescianul Hyperion. Să presupunem că dezlegarea de propria-i nemurire cerută de Hyperion supremei instanţe cereşti, „Tatăl“, îi este acordată: „De greul negrei veşnicii,/Părinte mă dezleagă/Şi lăudat în veci să fii/pe-a lumii scară-ntreagă“. În poemul eminescian, cum ştim, are loc căderea în lume a Luceafărului îndrăgostit de Cătălina, o Evă egoistă, incapabilă să facă faţă unei idile spirituale, inaptă să se ridice din condiţia ei telurică, muritoare, sublunară. Să zicem că odată ajuns pe pământ, se întrupează şi ia trăsăturile unui tânăr bărbat numit Ştefan Viziru; licenţiat în economie la Paris, consilier la un minister din Capitală, este căsătorit cu Ioana care îi va dărui un fiu, călătoreşte în străinătate cu diverse mandate, merge pe front ca voluntar, are prieteni apropiaţi şi cunoştinţe în lumea mondenă şi cafenelele din Bucureşti. Va fi arestat şi închis, deoarece este bănuit de spionaj, dar mai ales că are simpatii pentru mişcarea legionară. Va avea parte de diverse nenorociri care nu-i vor cruţa nici familia, dar şi de o stranie relaţie adulterină cu Stella Zissu, femeia plină de farmece din Lisabona.

    Dar toată această febrilă agitaţie aventuroasă şi sentimentală în care trăieşte, nu eclipsează în nicio clipă şi în nicio împrejurare sigiliul spiritualist, codul genetic suprafiresc de sorginte eminesciană al personajului. Ştefan, în presupusul său ex-avatar de zburător hyperionic, îşi făcuse ucenicia în domeniul cosmogoniei meandrelor temporale pe lângă celebri maeştri ca de pildă, Dionis, Poesis, Ieronim, Dan, Ruben, cu o etapă obligatorie de stagiu în insula lui Euthanasius. Cu o astfel de înrudire şi informaţie ilustră, Ştefan-Hyperion coboară pe pământ în exilul istoriei, urmărit pe viaţă de diferenţa de esenţă dintre el şi muritorii de rând: „Ei au doar stele cu noroc/Şi prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp nici loc/Şi nu cunoaştem moarte“. În timp ce Cătălina („chip de înger dar femeie“) ajunsese la mâna norocului şi a voinţei de dresor a unui Cătălin, „copil din flori şi de pripas“, căzând din mitografemul marianic („Şi-a creat pe pânza goală pe Madona dumnezeie“) în metonimia chipului de lut, Ştefan-Hyperion joacă ultima carte, cea a ieşirii din timp, din istorie (metafora de bază a prozei artistice a lui Mircea Eliade), optând pentru un timp cosmic.

    Moartea lui Ştefan într-un accident de maşină, alături de iubita cu care trăise revelaţia desfacerii cerurilor (hierofanie), înseamnă de fapt înălţarea trupului luminos al Fiului la Părintele său ceresc, reîntoarcerea lui Hyperion la cuvântul de-ntâi, prizonier al Logosului, aşa cum muritorii de rând, închişi în cercul Fiinţei şi al efemerului, sunt prizonierii cercului strâmt: „Ei numai doar durează-n vânt/deşarte idealuri/Când valuri află un mormânt/răsar în urmă valuri“.