Primele
înregistrări electronice ale datelor medicale au fost efectuate în urmă cu 30
de ani. În prezent, dosarul medical şi reţeta electronică sunt larg folosite,
atât în spitale, cât şi în asistenţa ambulatorie, în sistemele medicale bine
organizate.
Avantajele
folosirii dosarului medical electronic (DME) sunt de netăgăduit: stocarea facilă
a datelor, transparenţa actului medical, creşterea calităţii acestuia prin
reducerea greşelilor (îmbunătăţirea raportării şi a accesibilităţii), evidenţa
cronologică a medicamentelor întrebuinţate de pacient (cu consemnarea
alergiilor, efectelor adverse, interacţiunilor…), editarea electronică a reţetelor
şi transmiterea lor instantanee către farmacie, schimbul rapid de informaţii între
profesionişti, urmărirea eficientă a efectelor tratamentelor, îmbunătăţirea
monitorizării, înregistrarea şi raportarea mai corectă a morbidităţii,
integrarea şi accesul rapid al profesioniştilor la examenele paraclinice
(analize, radiografii…) şi consultaţii de specialitate etc.
Dezavantajele
sunt legate mai ales de: costuri de implementare/întreţinere şi de instruirea
personalului, defecţiuni în funcţionarea sistemelor electronice (care pot
paraliza pentru un timp buna desfăşurare a activităţilor medicale), proceduri
de securizare a datelor ce pot îngreuna accesibilitatea şi funcţionarea
sistemelor sau leza confidenţialitatea datelor.
În ţările
vestice care folosesc DME, cea mai mare problemă, în prezent, nu este de a
construi sau utiliza un astfel de dosar, ci interoperabilitatea, adică operaţionalizarea
şi integrarea între toţi furnizorii de servicii medicale, dintr-o regiune sau
de pe tot cuprinsul ţării, astfel încât dosarul să poată fi accesat şi
completat de toate instituţiile medicale autorizate cu care un pacient vine în
contact. De exemplu, în sistemul medical olandez, reţeta medicală electronică
se foloseşte din 1993, nu este nevoie de vreun „card“ şi se păstrează în arhiva
digitală timp de 15 ani. DME este în uz la toate nivelurile asistenţei medicale
(dispensare, spitale, instituţii de îngrijire…) şi există dosare electronice şi
în asistenţa paramedicală. De mai mulţi ani, se încearcă introducerea dosarului
medical electronic naţional (DMEN) – a se înţelege un dosar integrat accesibil
de pe tot cuprinsul ţării –, proces îngreunat de compatibilitatea dintre
sisteme, necesară pentru a putea schimba informaţiile în mod practic şi într-o
manieră lipsită de riscuri. Deşi s-au făcut investiţii considerabile, în 2010,
DMEN era implementat la nivel naţional doar de 11% din furnizorii de servicii
medicale, din care: 24% farmacii, 5% dispensare, 41% centre de permanenţă
pentru medicii de familie şi 21% spitale. Asociaţiile de pacienţi încă se mai
opun introducerii DMEN, din motive de siguranţă şi posibilitate de lezare a
confidenţialităţii. Nici medicii de familie nu sunt în favoarea sistemului, mai
mult de 90% opunându-se introducerii DMEN. În schimb, ei sunt – în proporţie de
peste 60% – de acord cu introducerea dosarului electronic medical regional (a
se înţelege accesul la DME de pe teritoriul unei anumite regiuni).
Din
motive de compatibilitate şi de păstrare a confidenţialităţii în condiţiile în
care populaţia asigurată medical este în continuă mişcare, UE şi OMS au propus
anumite norme legate de alcătuirea, funcţionarea şi armonizarea dosarelor
medicale electronice şi a sistemelor care le gestionează. Cel puţin ţările care
încă nu au introdus DME ar trebui să ţină cont de aceste norme.
Avantajul
ţărilor care încă nu lucrează cu DME, cum este şi cazul României, este că pot
implementa de la început un DME integrat naţional sau regional, compatibil şi
internaţional, fără să mai fie nevoie de armonizarea dintre diferitele sisteme şi
DME, problemă cu care se confruntă în prezent ţările vestice. Implementarea
unui DME performant face, de altfel, inutile alte măsuri de control al eliberării
medicamentelor, cum ar fi „cardul“ ce va trebui introdus în computerul
doctorului pentru a se putea elibera reţeta (?!)…
Despre
ce fel de dosar medical electronic va fi implementat – foarte repede, de la
anul (?!) –, în sistemul medical românesc şi despre ce cred profesioniştii şi
pacienţii se ştiu mai puţine. În schimb, se ştie că, oriunde în lume, pentru a
putea exercita o profesiune medicală, sunt necesare şi câteva abilităţi, cum ar
fi posesia unui permis de conducere sau folosirea computerului (comunicarea
prin e-mail, redactarea unui document în format electronic…), sau, altfel spus,
un „permis de conducere pentru informare şi printre informaţii“. Lipsa acestui
„permis“ în rândul profesioniştilor din sănătate pare să fie unul dintre
motivele pentru care ceea ce în alte sisteme sanitare este demult în uz ar
putea întâmpina rezistenţă la implementare în cel românesc. Proporţia medicilor
care investesc în informatizare, ştiu să utilizeze computerul şi/sau consideră
că aceste lucruri sunt necesare în exercitarea profesiunii este alarmant de scăzută
în România, comparativ cu alte ţări europene. La aceasta se mai adaugă lipsa
standardelor, a controlului calităţii înregistrării datelor medicale de
autoritatea sanitară, care încurajează „laxitatea“ profesioniştilor în a
raporta, în fişele pe hârtie, incomplet, sporadic şi indescifrabil. Profesioniştii
care încă nu au reuşit să raporteze corespunzător în fişa pe hârtie nu o vor
face nici în DME, ceea ce naşte întrebarea: ce anume ar mai trebuit schimbat până
la implementarea DME sau a reţetei electronice în sistemul medical românesc? Şi
aşa se ajunge din nou la acelaşi cuvânt magic: mentalitatea…
