La
sfârşit de ianuarie comentam recitalul prin care pianista Karina Şabac a
revenit, după ani buni, pe podiumul Ateneului, cântând în compania
violoncelistului austriac Knut Weber, interpreta convingându-ne că este o
excelentă cunoscătoare a manierei de abordare a muzicii contemporane. Câteva săptămâni
mai târziu, pianista a evoluat în cadrul stagiunii Orchestrei Naţionale Radio,
în care a optat pentru Concertul nr. 20 de Mozart – partitură clasică prezentată
într-o viziune modernă. A fost o versiune echilibrată, perfect controlată,
într-un dialog bine coordonat cu orchestra, dar, sinceră să fiu, am preferat
maniera în care a rezolvat cadenţele, cu fineţe şi aplomb, departe de
transparenţa spumoasă, cu o anume robusteţe a expresiei – o concepţie care a plăcut
însă publicului.
Lucrarea
a fost precedată de un alt celebru opus mozartian – uvertura operei „Don
Giovanni“. Orchestra, cu Tiberiu Soare la pupitru, a sunat bine, dar fără un
relief anume, destul de „neutru“ şi apatic. În suita „Şeherazada“ de
Rimski-Korsakov, prezentată după pauză, diferenţa de tratare a fost pregnantă
însă, lăsând impresia că ampla partitură a avut prioritate în repetiţii,
celelalte fiind lăsate să „curgă“ de la sine. Gestica dirijorului a devenit
mult mai implicată, solicitând desfăşurări generoase, planuri expresive
contrastante, cu secţiuni discrete sau explozive bine conturate. Paleta
coloristică bogată, care sugera o atmosferă de basm cu amprentă orientală, a
fost pusă în valoare şi prin solourile instrumentale bine susţinute (păcat că a
fost menţionat doar concert-maestrul Virgil Zvorişteanu, deşi ar fi meritat din
plin şi suflătorii şi chiar violoncelistul).
Două
zile mai târziu, tot sub cupola Ateneului, o sală plină a urmărit un demers cu
totul aparte, asistând la „naşterea“ unui minunat ansamblu. Se ştie că, în urmă
cu câţiva ani, reputatul violoncelist Marin Cazacu a avut extraordinara idee de
a înfiinţa Orchestra Română de Tineret, alcătuită din cei mai buni (foarte)
tineri instrumentişti, selectaţi de el însuşi din întreaga ţară, care, sub
conducerea dirijorului Cristian Mandeal, s-a impus cu strălucire încă de la
concertul inaugural, uimind şi entuziasmând cu fiecare nouă apariţie pe podium,
la Ateneul Român, Casino Sinaia sau Berlin, Roma.
Preocupat
constant de formarea şi promovarea talentelor reale, Marin Cazacu a inclus
ansamblul şi în stagiunea estivală sau în alte proiecte de anvergură. Din 2011,
devenind membru al Federaţiei europene a orchestrelor de tineret, a oferit
publicului nostru posibilitatea de a descoperi fie în cadrul „stagiunilor
Magic“, fie în Festivalul „Enescu şi muzica lumii“ de la Sinaia, formaţii
similare din Polonia, Franţa sau Spania. Anul trecut a invitat şi Orchestra de
Tineret din Republica Moldova (foto),
creată şi dirijată de Gabriel Bebeşelea, care a surprins, la rândul său, prin
calitatea instrumentiştilor şi prin sunetul calitativ al ansamblului.
Marin
Cazacu, din 2014 director al Centrului naţional de artă „Tinerimea română“ din
Bucureşti, şi-a dorit să realizeze o orchestră care să-i alăture pe tinerii din
cele două ansambluri. Demersul s-a concretizat, la mijloc de februarie, într-un
concert al... Orchestrei de tineret România-Moldova, derulat în colaborare cu
„Tinerimea română“, cu sprijinul Ministerului Culturii şi al Ambasadei
Republica Moldova la Bucureşti.
Emoţionat
şi fericit, artistul-profesor-manager Marin Cazacu a subliniat, în cuvântul său,
faptul că în acea seară asistam la un eveniment istoric, o premieră în lumea noastră
muzicală (şi nu numai), prin „naşterea“ acelei orchestre ce reunea cei mai buni
muzicieni din ambele ţări, cu vârste între 17 şi 25 de ani, sub bagheta aceluiaşi
Cristian Mandeal. Cei care au făcut ca sala Ateneului să fie arhiplină s-au
convins de calitatea excepţională a orchestrei care, pentru primul său program,
a propus pagini celebre, foarte diferite stilistic, atractive pentru un public
eterogen şi extrem de ofertante pentru punerea în valoare a interpreţilor.
În
uvertura operei „Răpirea din serai“, încă de la primele măsuri, orchestra a
încântat prin supleţea sonoră, omogenitate şi fluenţă, prin incisivitatea
atacurilor şi apropierea de stilul specific mozartian. Trecând apoi la
gravitatea, dramatismul şi strălucirea din Uvertura „Egmont“ de Beethoven, a
continuat cu suprafeţe difuze, poate uşor misterioase, şi explozia ritmurilor
alerte şi a alămurilor în uvertura operei „Wilhelm Tell“ de Rossini. Această
cuceritoare pagină din urmă a lăsat locul unor partituri româneşti de cu totul
altă factură: „Vals“ de Doga, lejer, melodios, scris în maniera muzicii de film
şi două dintre schiţele simfonice de Rogalski – „Înmormântare la Pătrunjel“ şi
„Paparudele“. Toate, într-o orchestraţie elevată, combinaţii metro-ritmice
destul de complicate, dar rezolvate excelent şi cu ecouri din cântecele de
periferie a oraşului, punctate de un umor subtil.
Piesa
de rezistenţă a fost poemul simfonic „Preludiile“ de Liszt, superb interpretat,
într-o acumulare bine gradată, trecând de la sonurile abia sugerate la desfăşurările
generoase, cu fraze largi, încărcate în cel mai pur spirit romantic, cu teme
reliefate pregnant, pentru a culmina în apoteoza finală, totul într-o unitate
ideatică şi interpretativă fără reproş. Corzile au avut densitate şi un sunet
rotund, bogat, suflătorii au fost impecabili, asemenea percuţiei. Implicarea şi
plăcerea cu care au cântat tinerii instrumentişti s-a regăsit în vibraţia
interioară a discursului, anvergura şi precizia construcţiei clar „desenate“,
dar mai ales în expresivitatea impresionantă ce a caracterizat întreaga evoluţie
din acea primă seară „împreună“. Solourile au convins, încă o dată, că fiecare
membru al orchestrei este, în sine, un excelent muzician, reuşind însă o
integrare perfect coordonată în cerinţele de ansamblu, ce a stârnit admiraţia şi
chiar entuziasmul spectatorilor, răsplătiţi cu două bisuri de efect – o polcă
de Strauss şi reluarea secţiunii finale din uvertura rossiniană.
Marin
Cazacu, cel care a conceput proiectul cu o dăruire şi o capacitate managerială
aparte, precum şi toţi cei implicaţi în concretizarea ambiţiosului demers „de
suflet“, au trăit din plin bucuria reuşitei în plan organizatoric, dar mai ales
în plan artistic. Orchestra, după doar câteva repetiţii, a cântat minunat,
impunându-se ca un ansamblu de reală valoare, alcătuit din tineri preocupaţi
vizibil ca demersul lor să fie „la înălţime“, micile stângăcii ale începutului
trecând aproape neobservate de publicul care, cu siguranţă, va păstra în
memorie acea seară.