Mă „plimb“ prin grădina doamnei doctor Silvia Ionescu-Goga, prin Grădina
care cântă – noua sa plachetă de versuri (2013) – fără pretenţia
criticului, specialist în diagnoze literare şi aşezări pe trepte valorice a
autorilor, critic care, de altfel, nici nu sunt, ci cu plăcerea pură a
cititorului de poezie, în cazul de faţă culegător de metafore-flori din
paradisul liric al poetei. Încercarea de a nota câteva impresii dintr-o astfel
de plimbare solitară (cum se cere când citeşti poezie) şi visătoare (fără
trimitere la reveriile lui J.-J. Rousseau!) îmi este facilitată de autoarea însăşi,
care a simţit nevoia să-şi justifice demersul creator. Anume, chiar din prima
pagină a volumului, în cele câteva rânduri (şi ele) cu rime împerecheate, se
destăinuie: „Vreau să scriu despre tot ce îndrăgesc,/Să pun să cânte versuri
despre tot ce iubesc,/Să şterg lacrimi pe obraze furişate,/Să răsară zâmbete pe
feţe-nseninate“. În acest fel, „(...) Să sper că tot ce e frumos în lumea
noastră/Poate izgoni toată ura voastră!“ (În
loc de prefaţă).
Cine a avut şansa rară a copilului de a trăi
în preajma unei livezi în anotimpul renaşterii şi al speranţei va înţelege de
ce poeta a găsit potrivit titlul Ninsoare
de mai şi va fi încercat de emoţie când versurile ce urmează îi vor sugera
o imagine de mult pierdută în timp: „Vişinul înalt, bogat înflorit/Ninge cu
petale albe peste tot ce-i înverzit,/Peste pajiştea smălţată cu flori
colorate,/Peste brazdele cu narcise delicate,/Peste merii cu boboci alb-roz de
floare,/Boboci ce s-or deschide curând la soare./Vântu-amestecă petale, fulgi
albi prin grădină,/Parcă ar ninge ăn mai, sub bolta senină!“. Dar stratul
acesta curat ca vălul de mireasă e pieritor – cu înţelegere dar regret o spune
autoarea: aşa cum sunt clipele de care nu ştim să ne bucurăm iar ele „trec şi
nu mai vin“. Adevărate ode închină poeta: teiului („Au înflorit teii, în
culoarea mierii,/Pe altarul verii“), pinului (văzut ca un preot al grădinii),
mestecenilor, magnoliei („Regină a grădinii mele“) sau unor mirifice grădini
din Apremont-sur-Allier (superbă localitate rurală aşezată în vecinătatea
Loarei), din sate provensale („Cu pieţe mici cu clinchet de fântână, cu ziduri
de piatră bătrână“)...
Spiritul riguros al omului de ştiinţă –
Silvia Ionescu-Goga este un cunoscut oncolog, pe care îl dublează acum poetul –
face ca acesta să-şi ordoneze tematic materia, pe capitole. Şi, dacă grădina cu
flori prin care nostalgic m-am „preumblat“ este şi denumirea primului dintre
acestea, următoarele se numesc: Amintiri, Senin, Porţi deschise (Anotimpuri) şi
Miracole. Sigur, nu mă voi putea referi la toate capitolele şi poemele
cuprinse; ar fi o probă de egoism din partea mea, dacă n-aş lăsa şi altor
cititori plăcerea descoperirii frumuseţii versurilor cu ritm şi rimă, a
versului clasic, adică nepieritor, apropiat de cânt (de unde, probabil, şi
titlul plachetei). Or, pledoaria susţinută de poetă, subsumată poemelor
sale, este tocmai aceea care susţine generozitatea, bunătatea, frumuseţea şi
respinge duşmănia şi adversităţile de toate felurile, care, în zilele noastre,
ne fac a nu mai fi în stare să ne bucurăm de seninul unei dimineţi, de culorile
toamnei şi de miresmele florilor. Din Amintiri, reţin atenţia versurile
oximoronice: „Eram dintre tinerii care citeau şi spuneau poveşti/Şi nu ne
plictiseam de vraja lor de basme-mpărăteşti/Sunt poveşti despre jocuri nebune
cu bulgări de zăpadă,/Iubirea părea mai tandră, mai caldă“. Poeta dedică strofe
Angelei Gheorghiu (Poem pentru o voce),
maestrului Ştefan Gheorghiu: „Pentru cel ce-a sădit germenii unei flori,/Din
care au răsărit sunete de măiestrite viori“ şi Anei Blandiana, cea care – îmi
amintesc – i-a lansat cu bunăvoinţă şi căldură volumul debutului, în urmă cu
doi-trei ani. Mărţişor I are sonuri
de vers popular: „Pe un fir roşu e iubire,/Pe-un fir alb e fericire/Şi-mpletite
amândouă,/Ţes un cânt de casă nouă“. Continuând lectura asociezi, poate nu întâmplător,
poezia Silviei Ionescu-Goga acelor creaţii luminoase, optimiste, adesea, de o
veselie cuceritoare, ale pictorilor „naivi“, neîncorsetaţi de regulile artei
plastice (în poezie, de regulile prozodiei), caracterizaţi prin ingenuitate şi
dorinţa de comuniune cu mediul natural înconjurător. S-ar putea ca această
candoare să fie doar aparentă, pentru că autoarea simte „tristeţea dulce-amară
a amintirii/Şi durerea că nu poţi schimba ordinea firii“ (Porţi deschise).