Termenul a apărut recent la noi, de când
s-au îndesit şi se înghesuie pe micile ecrane cei care spun: „nu mă pricep /
nu-i specialitatea mea, dar părerea mea
este că…“. Deci, dacă recunoşti din capul locului că nu te pricepi şi, cel mai
adesea, nici informaţia corectă n-o posezi, eşti liber să pledezi pentru orice,
cu oricât de multă putere de convingere. Aşa se face că un roi nestăvilit de
analişti politico-economico-sociali se înghesuie să ne comunice părerile lor
despre criză, despre X şi Y, despre Moni şi Oana, cu banii şi iubiţii lor, trăgând
cu nesaţ în tot ce mişcă. Din vocabular nu lipsesc cuvinte ca „reformă“, „raţiune“,
„o nouă revoluţie“. Nu lipseşte nici critica acerbă la adresa unor „inculţi“,
„agramaţi“ sau şpăgari. Partea proastă este că eforturile păreriştilor s-au banalizat
deja, că vorbele lor, oricât de spăimoase, nu-l mai mişcă pe cetăţeanul român,
care, spre indignarea domniilor lor, nu evoluează, nu explodează, ci continuă să
rămână un bleg irecuperabil şi neinstruit. Dânşii nu cred că oamenii sesizează
părerile pronunţate „la plezneală“, precum şi faptul că păreriştii ajung să
apere uneori idei care se bat cap în cap.
Dar nu se cade să vorbim fără exemple. O
astfel de cuvioasă adunare, la TV (a tunat şi s-au adunat, sub bagheta unui
moderator care le ştie pe toate), discută aprins despre împrumuturile de stat.
„Cum, statul se împrumută?“ – se face atotştiutorul că nu ştie (în numele
telespectatorului standard, probabil). Da, da, se grăbesc să admită păreriştii.
Statul emite nişte hârtii, numite bonduri, pe care le vinde cui vrea să le
cumpere şi pe care, la scadenţă, le răscumpără, dacă are bani. Un asemenea răspuns
vine din partea cuiva care aleargă nonstop prin televiziuni, de nu mai apucă,
bietul, să-şi schimbe cravata sau ideile. Ne agăţăm de misterioasele „bonduri“
care în româneşte ar însemna titluri sau legături. Pe site-ul (bogat) al împrumuturilor
de stat, însă, pagini întregi – scrise româneşte – dau informaţii utile despre
tipurile de înscrisuri pe care le poate oferi statul celor care-l împrumută, persoane
fizice, persoane juridice (printre care se numără firme, trusturi, bănci),
despre modul în care se pot folosi acestea de către ambii (împrumutător şi împrumutat).
Oare numai despre riscuri trebuie să afle telespectatorii când vine vorba
despre împrumuturile de stat, nu şi despre prevenirea riscurilor şi despre
foloase? Ce-or fi aflat, oare, în plus, cititorii, în 1912, despre „Titanic“, în
afara faptului că a fost ceva care s-a ciocnit cu un aisberg? Iar „bondurile“
pot fi obligaţiuni, acţiuni, titluri sau nimic din toate acestea întrucât:
„Pentru împrumuturile pe care le contractează, statul poate să emită diferite înscrisuri
pe care le înmânează creditorilor săi, sau fără să emită astfel de înscrisuri, înregistrează
suma datorată în evidenţa datoriei publice ţinută de Ministerul Finanţelor“…
Bine fac verii noştri din Franţa! Începând
cu anul şcolar viitor, la ei se va preda o disciplină nouă, obligatorie, care
se va numi „inteligenţă economică“. Nu de „cunoştinţe economice“ (bagaj inert
de noţiuni, zăcând în memoria blazată şi volatilă a „păreriştilor“) este
nevoie, aşadar, ci de inteligenţă.
O veste bună, de la CNA: în urma contorizării
greşelilor de gramatică, cifrele arată, pentru 2011, o reducere substanţială a
frecvenţei lor. Deci, veacul înaintează, avem şi capitalizări pozitive.
Am înţeles de la astrologi că „anul
dragonului de apă“, care acum începe, ne va aduce un plus de responsabilitate. Şi
– să sperăm – un minus de „părerism“.