Pe Mariana Beliş o ştiam din ţară ca pe un redutabil om de ştiinţă. În 1978, publica la, Bucureşti, în Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, volumul „Mecanismele inteligenţei“, iar trei ani mai târziu – un altul, cu noutăţi de ultimă oră şi valoroase consideraţii personale, intitulat „Bioingineria sistemelor adaptive şi instruibile“. După plecarea în Occident, publică în 1988 „Communication“ iar în 2001 „Comment cerner le hazard“. „Cette grande lumière à l’Ouest“, apărută în 2003 la Paris, va fi publicată în 2004, sub titlul „Lumina occidentului“, la Bucureşti. Acum, iată, „Le Chant des Parques“, L’Harmattan, Paris, 2010, apare în acelaşi an la Editura Nouă din Bucureşti sub titlul CĂNTUL URSITOARELOR, într-o traducere atent elaborată de Georgeta Cristian.     

   Din simpla înşiruire a acestor lucrări se vede evoluţia în timp a unei personalităţi, îmbogăţirea mijloacelor de comunicare, de la sobrietatea şi rigoarea iniţială proprii omului de ştiinţă, la complexitatea experienţelor şi trăirilor personale puternic susţinute de capacitatea de a transmite emoţii publicului larg cu un redutabil talent scriitoricesc.

   „Cântul ursitoarelor“ nu este o carte închinată destinului implacabil, ci o „cernere“ fină a intervenţiei parcelor în viaţa omului. Parcele, ursitoarele care veghează viaţa oamenilor de la naştere până la moarte, sunt prezentate ca nişte invitaţi de vază, de la bun început: „Clotho, Torcătoarea ţine firul destinelor umane; Lachesis, Prezicătoarea, înfăşoară firul pe fus; Atropos, Neînduplecata, taie fără milă firul vieţii.“ Vom şti deci că, oricât de ignorate şi de marginalizate are fi ele, trimisele Destinului au un important cuvânt de spus, cu deosebire în punctele-cheie ale vieţii omului. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.