Natura însăşi realizează modificări genetice. Doar că le face în timp şi nu de mântuială. Obsedaţi de libertate fiind, ne indispune ideea că în materie de organisme modificate genetic nu avem libertatea de a alege (dacă le mâncăm sau nu). O fi oare sănătos să mâncăm organisme modificate genetic sau e mai bine să le mănânce alţii şi noi să vedem dacă ei păţesc ceva? OMG-urile sunt, fireşte, mai ieftine, pentru că planta care a învăţat să se apere singură de dăunători şi de alte rele ne scuteşte de achiziţionarea, pe bani grei, a SPP-iştilor necesari, a pesticidelor vreau să zic. Suntem prăpăstioşi, însă: cine ştie ce năravuri criminale vor mai fi deprins plantele cu un drum şi poate se vor comporta cu noi, consumatorii lor dragi din lanţul trofic normal, de parcă am fi dăunători periculoşi. Unii producători de asemenea plante scriu conştiincios pe ambalaje „OMG“, în timp ce alţii, care obişnuiesc să amestece modificatele cu
nemodificatele (cum fac, se zice, cei de peste ocean, ca să nu sperie lumea şi nici să nu administreze cumpărătorilor vreo supradoză de nou), consemnează faptul că produsul respectiv „poate proveni şi de la organisme modificate genetic“. Bine, bine – se alarmează comentatorul documentarului TV –, să zicem că pe o lădiţă cu tomate apare scris clar ce conţine. Eticheta e prezentă şi pe borcanul cu pastă de roşii. Dar pe o pizza atrăgătoare mai scrie cineva ceva? Nu mai scrie nimeni nimic. În felul acesta, clientul habar n-are că e pe punctul să ingurgiteze roşii modificate genetic şi, implicit, pier libertatea individului şi dreptul lui, elementar, de a alege.

   Al doilea caz este un film intitulat „Lucruri pământeşti“. Ni se înfăţişează un tânăr care seamănă, în mintea telespectatorului obsedat de OMG, cu un foarte periculos organism modificat genetic, dar mecanismul pare mai mult economico-socio-cultural decât natural. Tocmai a evadat din puşcărie şi jefuieşte o bancă. Bani nu ia cine ştie ce, dar, înarmat fiind, ia ostatică o femeie care îşi lichida contul ca să-şi poată părăsi soţul lângă care se plictisea. Urmează o fugă ca-n filme a celor doi, cu ameninţări şi cuvinte dure adresate de tâlhar femeii. Ies la iveală superficialitatea şi formalismul poliţiei, prejudecăţile şi vehemenţa unor victime colaterale (proprietarii unei maşini preluate, la schimb, de evadat şi adolescenta căreia fugarii i-au furat noaptea îmbrăcămintea de firmă ca ostatica să-şi poată schimba look-ul). „Eu fac ce e nevoie şi cred că e bine, dar apoi suport consecinţele“ – se plânge evadatul ostaticei. „Le doresc să fie prinşi, întemniţaţi şi violaţi în închisoare!“ – îi blestemă în faţa camerelor de luat vederi adolescenta rămasă fără hainele de firmă.

   Relaţia dintre cei doi evoluează pozitiv: din doi vrăjmaşi (imagine–simbol: pistol înfipt în coasta ostaticei), ei trec prin destăinuiri reciproce, prin iluzia iubirii şi a complicităţii forţate, ca să ajungă în final prieteni. El e Jake şi a jefuit pentru că iubita lui minoră – pe care n-o mai iubeşte – urmează să nască şi are nevoie de bani. Ar fi vrut să muncească, a rugat un unchi să-l angajeze, dar acesta l-a refuzat umilindu-l cumplit. çn replică, Jake, purtat de obişnuitele lui „impulsuri“, i-a boţit maşina unchiului şi a ajuns la închisoare. Ea e Charlotte, mai în vârstă ca Jake, o măritată cuminte („Nu te-ai săturat să fii cuminte?“ – o ironizează evadatul), dornică de ceva aventură, nu şi de senzaţiile mult prea tari de acum. Speriată dar tolerantă sub ameninţarea pistolului, apoi sincer impresionată de tinereţea, suferinţele şi neaşteptata delicateţe a infractorului, vede cum el devine alt om pe parcursul fugii comune. Marele secret, formula magică a transformărilor prin care trec, de fapt, ambii, influenţându-se reciproc, e rezumată de Jake: „Eşti singurul om care a crezut în mine“. Filmul promovează o metodă de obţinere a unor modificări benefice la organismele umane: încrederea – mai puternică la om decât impulsurile criminale – e ingredientul capabil să trezească uriaşul cel bun din fiecare.