La un moment dat, trebuie să închei socotelile cu
trecutul
La vida de los peces (Viaţa peştilor) este genul de film
clasic, cu unitate de timp/loc, care încearcă să rezolve problema personajului în
mai puţin de 24 de ore, într-un singur spaţiu, înconjurat fiind de o seamă de
prieteni. Pe scurt, e povestea lui Andres, care în urmă cu zece ani a început
un nou capitol al vieţii sale, la Berlin, lăsând în urmă Chile. Dar a venit
momentul să încheie socotelile cu trecutul, nu doar să rezolve diversele acte
ale proprietăţilor sale, cât să se liniştească în privinţa oamenilor care au făcut
parte din viaţa lui. În timpul vizitei, cu doar câteva ore înainte ca avionul să
decoleze, ajunge la aniversarea unui prieten, într-o casă de care îl leagă o
mulţime de amintiri, redescoperă lumea pe care a lăsat-o în urmă, inclusiv pe
femeia pe care a iubit-o şi continuă să îi bântuie gândurile – Beatriz.
Povestea se derulează cu o oarecare lentoare, din dorinţa regizorului Matias
Bize de a surprinde cu încetinitorul reacţiile ori frământările lui Andres,
care priveşte cu regret spre trecut. În doar câteva ore se derulează un proces
emoţional sensibil, atent la detalii, reacţii, inflexiuni vocale. Dialogul
personajelor este extrem de important în această pendulare prezent-trecut, dar
deseori tăcerile şi privirile capătă multă greutate.
Chiar dacă vorbesc destul de mult,
personajele lui Matías Bize vorbesc
mărunţişuri, poate şi din dorinţa de a recupera anii pierduţi, pentru a învăţa
să se cunoască din nou, pentru a se apropia unii de ceilalţi cu sfială şi
oarecare teamă. La începutul filmului, Andres se teme să o reîntâlnească pe
Bea, se teme, în fond, de reacţiile amândurora. De-a lungul a zece ani de zile
au existat o sumedenie de alte oportunităţi care ar fi putut reînnoda destinele
lor. Dar cât de uşor este să analizezi problema astfel, cu o oarecare doză de
egoism, în speranţa că lucrurile pot fi reparate, când ele nu sunt nici pe
departe simple.
De îndată ce ajunge în casa prietenilor din
copilărie/adolescenţă, o singură întrebare se aude din partea lor, uşor şoptită,
spusă cu teamă: „Cum a reacţionat Beatriz?“. Povestea de dragoste a celor doi,
ale căror destine s-au separat înainte de a începe ceva cu adevărat, capătă din
start accente dramatice, pentru a descoperi treptat cum iubirea lor a eşuat de
fapt. Nu e o poveste întunecată, dar scoate la iveală regretul în cele mai
variate nuanţe, iar camera de filmat este cea care observă priviri furişate,
timide, zâmbete triste. Un element important în structurarea filmului este
timpul, presiunea acestuia: Andres e pe cale să plece spre hotel
pentru a-şi împacheta
restul bagajelor, dar nu poate să dispară oricum, trebuie să îşi ia „la
revedere“ de la toţi cunoscuţii. Doar că, pe măsură ce se întâlneşte cu unii,
trebuie să se oprească şi la alţii, cu fiecare dintre ei deapănă amintiri,
apare Beatriz… E precum o carte 3D care, pe măsură ce o răsfoieşti, dezvăluie
personaje noi şi totuşi vechi. Andres ajunge să exploreze o spirală a timpului,
a trecutului său, nevoit să înţeleagă şi să se raporteze altfel la toate cele
trăite şi experimentate. Timpul capătă o altă dimensiune, una psihologică. Este
momentul mărturisirilor, al amintirilor: cu fiecare personaj în parte, Andres
recompune o parte din trecutul său, precum un puzzle care nu se dovedeşte a fi
unul simplu. Bunica unuia dintre prieteni îi readuce aproape gustul copilăriei,
când se adunau cu toţii în jurul bolurilor cu lapte şi cereale, fratele
prietenului său decedat într-un accident de maşină are şi el contribuţia sa la
acest portret recompus. Principala teamă a lui Andres pare a fi faptul că s-a îndepărtat
de locurile natale, de prietenii săi, de amintirile pe care le-a împachetat din
dorinţa de a scăpa de ele. A ajuns să fie un turist în oraşul natal. Dar pe cât
de simplu pare, pe atât de complicat este în fond: trecutul poate rămâne trecut doar în momentul în care te
desparţi de el împăcat cu tine. Tocmai de aceea, petrecerea pe fundalul căreia
au loc toate întâlnirile şi discuţiile dinaintea plecării nu este decât un timp
dilatat la maximum, un balon de sticlă în care Andres încearcă să se încadreze în
aşa fel încât să recupereze parte din trecut, dar mai ales să se lămurească, să
înţeleagă cum ar fi putut să arate viaţa lui.
Ideea pe care merge Bize în filmul său este
universal valabilă: există un moment în viaţa fiecăruia când stăm şi reanalizăm
deciziile luate. De fiecare dată când un om iese din viaţa ta, te gândeşti
inevitabil cum ar fi arătat relaţia peste mai mult timp. Viaţa peştilor se concentrează foarte mult pe dialog, pe replici,
adesea prim-planurile caută răspunsuri în priviri, tăcerile sunt lungi, apăsătoare,
revelatoare. De-a lungul celor câtorva ore de dinaintea plecării, atât Andres cât
şi Bea vor înţelege cum ar fi fost dacă ar fi mers mai departe. Sunt cele mai
lungi şi delicate ore, când au posibilitatea să îşi reproşeze lucruri, au
curajul de a se asculta şi de a nu fugi unul de celălalt. Viaţa peştilor are o poezie aparte în a răscoli trecutul, găsind o
metodă simplă, atât de simplă şi de evidentă de a ordona prezentul.
