Cehov și Shakespeare au fost și au rămas stâlpii de susținere ai teatrelor dintotdeauna. În teatru, când se întâmplă să nu se găsească imediat o piesă cât de cât bună, bunișoară, onorabilă, ca să se completeze repertoriul, să se dea de lucrul actorilor, atunci, vorba lui nenea Iancu Caragiale, apelezi la Cehov sau la Shakespeare și scapi cu fața curată. Dacă piesele respectivilor s-au jucat, s-au tocat până la epuizare, atunci iei fragmente din ele, ca de exemplu episodul Pyramus și Thisbe din „Visul unei nopți de vară” sau câteva povestiri din schițele ori nuvelele lui Cehov. Cu câteva adăugiri, cu câteva replici, se poate face în așa fel încât personajele sau povestea respectivă să aibă aceeași temă, să se potrivească într-o anumită măsură. Poți schimba chiar titlul și, gata, ai dres busuiocul. Teatrul va avea o nouă premieră, actorii vor avea cu ce să-și ocupe timpul și nu vor mai putea critica managementul defectuos pe la colțuri, prin ziare sau în crâșme. Publicul va fi, de asemenea, mulțumit, datorită atât talentului celor care joacă, al actorilor, cât mai ales cronicarilor ocazionali, stipendiați din fonduri fixe, care vor ridica în slăvi toată... afacerea, găsindu-i conotații ascunse, chiar absurde, cum este la modă acum, salutând cu trâmbițe și tromboane excelenta inițiativă. Pe vremuri, asemenea „operațiuni” se numeau „localizări” și erau denunțate drastic, cu ironie amară, de I. L. Caragiale.
Fugarii este un astfel de spectacol, o premieră a teatrului Odeon. Noua lucrare a regizorului Alexandru Dabija este realizată „pe spatele” a șapte povestiri ale lui Cehov despre femei, dragoste, viață, fericire și nefericire, plictiseală, băutură, prietenie, cu concursul excelenților actori Pavel Bartoș, Ioan Batinaș, Marius Damian, Alexandru Papadopol, Mihai Smarandache, Ruxandra Maniu (cu vorbe), Dorina Lazăr (fără vorbe) și al minunatei actrițe Alina Berzunțeanu (despre talentul căreia am mai scris). Toți, laolaltă, umplu scena cu întruchipările fizice ale unor personaje care vorbesc, sporovăiesc, tăifăsuiesc, chiar glumesc macabru, încercând să-și alunge plictiseala, timp de două ore, dându-și silința să ne transpună într-o lume de mult dispărută, apusă, o lume în care nu apăruseră televiziunea, telefonul mobil, discotecile și în care oamenii se distrau jucând Șubac, lecturând, consumând absint sau... dragoste.
S-ar putea obiecta că, până la urmă, asta e materia primă a tuturor pieselor lui Cehov, uitându-se faptul că acolo există totuși puternice conflicte subterane. În final, nu pot decât să apreciez adecvatele costume ale creatoarei Cezarina Iulia Popescu, precum și ingeniosul decor al cunoscutului scenograf Helmut Stürmer (un colaborator asiduu și permanent al teatrelor din România), care a creat, cu aplombu-i cunoscut, câteva spații de joc insolite. Vreau să felicit toată echipa de interpreți care s-a angajat într-o acțiune destul de hazardată și sunt foarte curios cum va reacționa publicul plătitor la o asemenea experiență. Doresc, totodată, să-i urez noului director al Teatrului Odeon o stagiune plină de succese autentice.
