După o scurtă istorie a montărilor piesei „O scrisoare pierdută”,a lui I. L. Caragiale, cronicarul se alarmează de creşterea distanţei dintre originalul caragialesc şi variantele moderne. Ultima dintre ele, în regia lui Horaţiu Mălăele, este dezamăgitoare în viziunea autorului. Candid Stoica notează totuşi că piesa e salvată într-o anumită măsură de prestaţia actorilor, chiar dacă şi aici pot apărea comentarii.

"> Operaţii chirurgicale efectuate pe opera caragialeană - Viața Medicală
Cultură

Operaţii chirurgicale efectuate pe opera caragialeană

de Candid STOICA - mai 22 2013
Operaţii chirurgicale efectuate pe opera caragialeană

După o scurtă istorie a montărilor piesei „O scrisoare pierdută”,a lui I. L. Caragiale, cronicarul se alarmează de creşterea distanţei dintre originalul caragialesc şi variantele moderne. Ultima dintre ele, în regia lui Horaţiu Mălăele, este dezamăgitoare în viziunea autorului. Candid Stoica notează totuşi că piesa e salvată într-o anumită măsură de prestaţia actorilor, chiar dacă şi aici pot apărea comentarii.

   Caragiale a fost transformat de politrucii regimului comunist într-un mit. Era sacrosanct, inatacabil, indestructibil, infailibil, indimenticabil, de neatins… Au fost destule încercări de a revitaliza cu elemente noi piesele marelui satiric, dar au fost rapid sancţionate de mai-marii zilei, la care s-a adăugat corul papagalilor de serviciu, care le-a condamnat cu asprime, promulgând chiar şi o lege nescrisă: din Caragiale, nimic nu-i în plus, nimic nu se schimbă, totul rămâne aşa cum a fost de la început.
   Dar, după evenimentele din decembrie ’89, nemaifiind consilii şi comitete de cultură, comisii de vizionare, COM-uri, directori înfricoşaţi pentru scaunul pe care-l ocupau, membri de partid doctrinari, cenzori vigilenţi, informatori de serviciu, observatori benevoli şi alţi „oameni de bine“ care să raporteze „neregulile“ care se întâmplau în domeniul artei teatrului, asta pe de o parte, iar pe de altă parte lipsa unor personalităţi intelectuale care să analizeze fenomenul în adevăratele sale dimensiuni s-a dat undă verde atacului furibund asupra mitului. Şi rezultatele se văd în cele mai năstruşnice montări. Scrisoarea pierdută de la Teatrul de Comedie se desfăşoară într-o pivniţă mizeră, unde prefectul doarme pe o amărâtă de bancă, iar la Teatrul Nottara sala Nopţii furtunoase este transformată într-un apartament al Jupânului, care este, vezi Doamne, constructor şi face parte dintr-o armată care nu există decât în mintea regizorului, iar la Iaşi scena cuprinde toată curtea Jupânului, în care la loc central se află privata, unde Ipingescu citeşte ziarul. Pe vremuri, un tânăr regizor, azi destul de bătrân, a imaginat scena citirii ziarului în timp ce Jupânul face baie într-un hârdău, normal, în puţa goală (Jupânul eram eu)… Fără să am aerul că arăt cu degetul eventualele derogări de la textul sacrosanct – precum celebrii politruci de pe vremea „împuşcatului“ – o reamintire a lor cred că e utilă: într-un spectacol studenţesc, cu ani în urmă (1999), Spiridon era un extraterestru catapultat pentru o acţiune misterioasă ce urma să se desfăşoare ulterior, în casa jupânului; în 2001, pe scena Naţionalului bucureştean, apărea fata lui Pristanda, care cânta la vioară şi primea un dolar de la Caţavencu pe chestia asta, iar bietul prefect era victima tuturor nebuniilor lui Zoe, căci doar de-aia şi recunoaşte aceasta: „Da, sunt nebună!“ (drept care aruncă-n el cu pantofi, apoi îl ameninţă cu o armă), iar Agamiţă Dandanache devenise nici mai mult, nici mai puţin decât un… vampir! În acelaşi an, la Satu Mare, doamna Trahanache stătea într-o cadă transparentă, mascată-n… sirenă, şi trăgea cu urechea la ce discută Fănică şi Caţavencu. Un an mai târziu, la Chişinău, prefectul, în şort, se antrena la un sac de box, iar Caţavencu devenea… femeie. La Timişoara, Zoe se multiplica în trei doamne Trahanache! În 2003, la Naţionalul bucureştean, cuplul Scrisorii era un duo de telenovelă, urmărit la televizor de Cetăţeanul turmentat (iniţial trebuiau să fie 13, eu fiind unul din cei 13). Peste alţi trei ani, la Cluj, piesa era jucată de femei, singurul bărbat rămânând… Zoe. În 2008, la Bulandra, nevasta prezidentului era… o fată din Moldova. În 2011, la Comedie, Cetăţeanul turmentat e femeie şi fredonează cântecele Adei Milea, iar în finalul piesei, Caţavencu (M. Iureş) ajunge pe jos de beat ce este. Şi exemplele pot continua. La Nottara, Spiridon cade victimă furiei şi geloziei, fiind împuşcat la vedere şi chiar îngropat în casă de asasini (Chiriac şi Jupân Dumitrache), fără aviz de înmormântare.
   Spectacolul Teatrului Naţional Bucureşti cu „O scrisoare pierdută“, regizat de eminentul om de teatru, regizor, actor, caricaturist, Horaţiu Mălăele, rupe toate convenţiile şi toate zăgazurile legilor teatrale. Mai întâi, conform unui obicei personal, din care şi-a făcut un „stil“, piesa nu se mai numeşte aşa cum a vrut autorul, ci doar Scrisoarea. La fel a procedat şi cu „Puricele în ureche“ a lui Feydeau, de acum câţiva ani, de la Nottara, care s-a numit doar „Puricele“, cu „Pălăria Florentină“ a lui Labiche, de la Comedie, care a fost rebotezată „Pălăria“. Titlul lung al piesei lui Paul Ioachim a fost redus la un singur cuvânt: „Podu’“. Doar „Revizorul“ a scăpat de mutilare şi asta doar pentru că dintr-un cuvânt nu mai avea cum să taie. S-a răzbunat însă pe text şi a tăiat peste un sfert din el. Al doilea: nu este pusă în scenă toată piesa, ci, tot conform unui „sistem“ personal (practicat de mai toţi regizorii), doar fragmente din ea. (La fel la „Puricele“, idem la „Pălăria“, unde a tăiat tot actul patru, iar „Revizorul“ a suferit amputări demne de cenzura comunistă.) În felul acesta, putem spune că spectatorii nu văd, la Teatrul Naţional, piesa originală, ci variaţiuni pe o temă din „O scrisoare pierdută“, de H. Mălăele. Actul trei este extirpat complet (folosindu-se de o destăinuire a autorului, dintr-o scrisoare personală către P. Zarifopol: „Iar actul 3 al scrisorii pierdute îl condamn ca pe o greşeală ce, de hatârul pitorescului, strică mersul dramei pure“). Tăiate fără milă şi remuşcări sunt scena unu din actul doi, cea a numărării voturilor, dintre Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, scena a doua, tot din actul doi, dintre Farfuridi şi Brânzovenescu, precum şi monologul lui Pristanda din acelaşi act şi multe altele mai mici, pe care nu le mai menţionez, toate aste fiind făcute cu o nesăbuinţă demnă de o cauză mai bună, „îndrăzneala“ culminând în finalul piesei, cu o şmecherie de mari proporţii, când faimosul discurs a lui Caţavencu („după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul nostru realizat…“) îi este atribuit lui Tipătescu, care-l citeşte ca pe o telegramă!
   În schimb, avem aplicate actorilor, din belşug, burţi imense (Tipătescu, Caţavencu, dar şi Zoe), râgâieli şi zgâlţâieli din pereţi urmare nu a unui cutremur, ci a partidelor de sex dintre cei doi amanţi… Retezarea, scurtarea, amputarea ar fi, chipurile, viziunea modernă a regizorului. Dar ce s-ar întâmpla dacă celebra replică din Hamlet – „a fi sau a nu fi“ – ar fi atribuită… Groparului? Întrebare retorică, pentru că, actualmente, la noi, spectatorii sunt liniştiţi şi puţini cunosc ad litteram piesele de teatru. Doar în stradă, unii s-au manifestat violent, strigând „curajos“, în faţa Teatrului Naţional: „Jos Băsescu!“. Dar ce s-ar întâmpla la Scala din Milano dacă aria celebră a lui Mario Cavaradosi ar fi cântată de Scarpia? Sigur, solistul ar fi fost fluierat şi „binecuvântat“ cu ouă clocite. Se spune că şi Pavarotti a fost fluierat la o notă falsă din Rigoletto. Sunt riscuri celebre, însă amendate drastic de publicul cunoscător, poate conservator, care nu admite asemenea „moder­nisme“.
   Un caz oarecum similar, de pe vremea împuşcatului: într-o piesă a lui T. Mazilu, regizorul a atribuit replicile personajului principal altui personaj. „N-o să observe nimeni“, m-a liniştit regizorul, când i-am reproşat schimbarea. Aşa s-a întâmplat. N-a observat nimeni, nici criticul care-i prezenta opera lui Mazilu posterităţii, comentând-o. Sunt sigur că nici în cazul de faţă n-o să se sesizeze nimeni, viziunea regizorală fiind sacrosantă, în faţa managerilor care conduc actualmente teatrele din România. Poate Academia! Mira-m-aş!
   Cum regizorul e un caricaturist redutabil, poate ar fi fost mai nimerit să numească spectacolul „O caricatură a Scrisorii“. Dar de ajuns cu ironiile. Paradoxal, spectacolul, aşa mutilat, forfecat, sfârtecat, ca să nu pătrundă nici o aluzie politică, este salvat totuşi, ca şi în alte teatre, de actori. De marii actori români contemporani. Mai precis, de extraordinarul talent al interpreţilor din acest spectacol, care au reuşit să transforme „mofturile“ regizorului în adevărate creaţii: Mircea Rusu (joacă cu aplomb un prefect autoritar, chiar dacă e gras şi tenebros), Virgil Ogăşanu (reuşeşte fără efort, chiar cu haz, să facă din Trahanache un al doilea Agamiţă Dandanache), Mihai Constantin (este cu succes un Caţavencu, chiar dacă e hidos de obez), Marcelo Cobzariu (un tânăr actor promiţător în Pristanda, care nu mai are 11 copii, ci doar nouă), Raluca Petra (cu toate pernele imense puse pe burtă, pe fund) reuşeşte să ne dea imaginea „fulgurantă“ a unei femei adultere care nu vrea să fie dată în vileag, iar Alex Bindea, scăpând, ca prin minune, din hăţurile regizorului, izbuteşte, cu cele mai simple mijloace, să ne dea o reprezentare exce­lentă a Cetăţeanului tur­mentat, cum nu s-a mai văzut de la Costache Antoniu în celebrul spectacol al lui Sică Alexandrescu, din anii ’50. Apar sub formă de caricaturi şi talentaţii actori Marius Rizea şi încă necunoscutul Eduard Adam, făcând faţă, cu talentul lor, schilodirii rolurilor de către regizor. Chiar manipulatorul din umbră al acestor fantoşe, caricaturistul H. Mălăele, într-un Dandanache paralitic, într-o scenă de comedie bufă, exonerează personajul de conotaţia lui morală.
   Dar trebuie menţionată contribuţia regizorului la opera caragialeană prin crearea unui personaj misterios, care umblă teleleu prin scenă (tot cu perne la burtă şi la fund) şi încearcă să se exprime prin cuvinte, dar nu reuşeşte pentru că e, vezi Doamne, mută – personajul fiind, în viziunea regizorului, marea mută a poporului! Una peste alta, spectacolul de la Teatrul Naţional, datorat unui plurivalent şi talentat om de teatru, prezent pe absolut toate scenele teatrelor din Capitală, este – pentru mulţi oameni care se ocupă de fenomenul teatral – o dezamăgire.
   Intuind că operaţia sa de amputare a textului va fi sancţionată de oamenii de teatru serioşi, care, în mod sigur, vor respinge „mofturile“, amputatorul (regizorul), în caietul-program, îi atacă (avant la lettre), numindu-i, pe eventualii critici, rătăcitori  şi otrăvitori. Dar, parafrazându-l pe Nenea Iancu, scriem cu temeritate, semnând olograf – orice ar mai zice şi orice texte va mai invoca şi arăta şi oricum ne va numi H. Mălăele – şi vom susţine, cu argumente, că a comis un lucru nepermis pentru un creator de autentic.

 

Foto: Augustin Bucur

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe