Caragiale
a fost transformat de politrucii regimului comunist într-un mit. Era
sacrosanct, inatacabil, indestructibil, infailibil, indimenticabil, de neatins…
Au fost destule încercări de a revitaliza cu elemente noi piesele marelui
satiric, dar au fost rapid sancţionate de mai-marii zilei, la care s-a adăugat
corul papagalilor de serviciu, care le-a condamnat cu asprime, promulgând chiar
şi o lege nescrisă: din Caragiale, nimic nu-i în plus, nimic nu se schimbă,
totul rămâne aşa cum a fost de la început.
Dar,
după evenimentele din decembrie ’89, nemaifiind consilii şi comitete de cultură,
comisii de vizionare, COM-uri, directori înfricoşaţi pentru scaunul pe care-l
ocupau, membri de partid doctrinari, cenzori vigilenţi, informatori de
serviciu, observatori benevoli şi alţi „oameni de bine“ care să raporteze
„neregulile“ care se întâmplau în domeniul artei teatrului, asta pe de o parte,
iar pe de altă parte lipsa unor personalităţi intelectuale care să analizeze
fenomenul în adevăratele sale dimensiuni s-a dat undă verde atacului furibund
asupra mitului. Şi rezultatele se văd în cele mai năstruşnice montări. Scrisoarea pierdută de la Teatrul de
Comedie se desfăşoară într-o pivniţă mizeră, unde prefectul doarme pe o amărâtă
de bancă, iar la Teatrul Nottara sala Nopţii
furtunoase este transformată într-un apartament al Jupânului, care este,
vezi Doamne, constructor şi face parte dintr-o armată care nu există decât în
mintea regizorului, iar la Iaşi scena cuprinde toată curtea Jupânului, în care
la loc central se află privata, unde Ipingescu citeşte ziarul. Pe vremuri, un
tânăr regizor, azi destul de bătrân, a imaginat scena citirii ziarului în timp
ce Jupânul face baie într-un hârdău, normal, în puţa goală (Jupânul eram eu)… Fără
să am aerul că arăt cu degetul eventualele derogări de la textul sacrosanct –
precum celebrii politruci de pe vremea „împuşcatului“ – o reamintire a lor cred
că e utilă: într-un spectacol studenţesc, cu ani în urmă (1999), Spiridon era
un extraterestru catapultat pentru o acţiune misterioasă ce urma să se desfăşoare
ulterior, în casa jupânului; în 2001, pe scena Naţionalului bucureştean, apărea
fata lui Pristanda, care cânta la vioară şi primea un dolar de la Caţavencu pe
chestia asta, iar bietul prefect era victima tuturor nebuniilor lui Zoe, căci
doar de-aia şi recunoaşte aceasta: „Da, sunt nebună!“ (drept care aruncă-n el
cu pantofi, apoi îl ameninţă cu o armă), iar Agamiţă Dandanache devenise nici
mai mult, nici mai puţin decât un… vampir! În acelaşi an, la Satu Mare, doamna
Trahanache stătea într-o cadă transparentă, mascată-n… sirenă, şi trăgea cu
urechea la ce discută Fănică şi Caţavencu. Un an mai târziu, la Chişinău,
prefectul, în şort, se antrena la un sac de box, iar Caţavencu devenea… femeie.
La Timişoara, Zoe se multiplica în trei doamne Trahanache! În 2003, la Naţionalul
bucureştean, cuplul Scrisorii era un
duo de telenovelă, urmărit la televizor de Cetăţeanul turmentat (iniţial
trebuiau să fie 13, eu fiind unul din cei 13). Peste alţi trei ani, la Cluj,
piesa era jucată de femei, singurul bărbat rămânând… Zoe. În 2008, la Bulandra,
nevasta prezidentului era… o fată din Moldova. În 2011, la Comedie, Cetăţeanul
turmentat e femeie şi fredonează cântecele Adei Milea, iar în finalul piesei,
Caţavencu (M. Iureş) ajunge pe jos de beat ce este. Şi exemplele pot continua.
La Nottara, Spiridon cade victimă furiei şi geloziei, fiind împuşcat la vedere şi
chiar îngropat în casă de asasini (Chiriac şi Jupân Dumitrache), fără aviz de
înmormântare.
Spectacolul
Teatrului Naţional Bucureşti cu „O scrisoare pierdută“, regizat de eminentul om
de teatru, regizor, actor, caricaturist, Horaţiu Mălăele, rupe toate convenţiile
şi toate zăgazurile legilor teatrale. Mai întâi, conform unui obicei personal,
din care şi-a făcut un „stil“, piesa nu se mai numeşte aşa cum a vrut autorul,
ci doar Scrisoarea. La fel a procedat şi cu „Puricele în ureche“ a lui
Feydeau, de acum câţiva ani, de la Nottara, care s-a numit doar „Puricele“, cu
„Pălăria Florentină“ a lui Labiche, de la Comedie, care a fost rebotezată „Pălăria“.
Titlul lung al piesei lui Paul Ioachim a fost redus la un singur cuvânt:
„Podu’“. Doar „Revizorul“ a scăpat de mutilare şi asta doar pentru că dintr-un
cuvânt nu mai avea cum să taie. S-a răzbunat însă pe text şi a tăiat peste un
sfert din el. Al doilea: nu este pusă în scenă toată piesa, ci, tot conform
unui „sistem“ personal (practicat de mai toţi regizorii), doar fragmente din
ea. (La fel la „Puricele“, idem la „Pălăria“, unde a tăiat tot actul patru, iar
„Revizorul“ a suferit amputări demne de cenzura comunistă.) În felul acesta,
putem spune că spectatorii nu văd, la Teatrul Naţional, piesa originală, ci
variaţiuni pe o temă din „O scrisoare pierdută“, de H. Mălăele. Actul trei este
extirpat complet (folosindu-se de o destăinuire a autorului, dintr-o scrisoare
personală către P. Zarifopol: „Iar actul 3 al scrisorii pierdute îl condamn ca
pe o greşeală ce, de hatârul pitorescului, strică mersul dramei pure“). Tăiate
fără milă şi remuşcări sunt scena unu din actul doi, cea a numărării voturilor,
dintre Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, scena a doua, tot din actul doi,
dintre Farfuridi şi Brânzovenescu, precum şi monologul lui Pristanda din acelaşi
act şi multe altele mai mici, pe care nu le mai menţionez, toate aste fiind făcute
cu o nesăbuinţă demnă de o cauză mai bună, „îndrăzneala“ culminând în finalul
piesei, cu o şmecherie de mari proporţii, când faimosul discurs a lui Caţavencu
(„după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul nostru
realizat…“) îi este atribuit lui Tipătescu, care-l citeşte ca pe o telegramă!
În
schimb, avem aplicate actorilor, din belşug, burţi imense (Tipătescu, Caţavencu,
dar şi Zoe), râgâieli şi zgâlţâieli din pereţi urmare nu a unui cutremur, ci a
partidelor de sex dintre cei doi amanţi… Retezarea, scurtarea, amputarea ar fi,
chipurile, viziunea modernă a regizorului. Dar ce s-ar întâmpla dacă celebra
replică din Hamlet – „a fi sau a nu fi“ – ar fi atribuită… Groparului?
Întrebare retorică, pentru că, actualmente, la noi, spectatorii sunt liniştiţi şi
puţini cunosc ad litteram piesele de teatru. Doar în stradă, unii s-au
manifestat violent, strigând „curajos“, în faţa Teatrului Naţional: „Jos Băsescu!“.
Dar ce s-ar întâmpla la Scala din Milano dacă aria celebră a lui Mario
Cavaradosi ar fi cântată de Scarpia? Sigur, solistul ar fi fost fluierat şi
„binecuvântat“ cu ouă clocite. Se spune că şi Pavarotti a fost fluierat la o
notă falsă din Rigoletto. Sunt riscuri celebre, însă amendate drastic de
publicul cunoscător, poate conservator, care nu admite asemenea „modernisme“.
Un
caz oarecum similar, de pe vremea împuşcatului: într-o piesă a lui T. Mazilu,
regizorul a atribuit replicile personajului principal altui personaj. „N-o să
observe nimeni“, m-a liniştit regizorul, când i-am reproşat schimbarea. Aşa s-a
întâmplat. N-a observat nimeni, nici criticul care-i prezenta opera lui Mazilu
posterităţii, comentând-o. Sunt sigur că nici în cazul de faţă n-o să se
sesizeze nimeni, viziunea regizorală fiind sacrosantă, în faţa managerilor care
conduc actualmente teatrele din România. Poate Academia! Mira-m-aş!
Cum
regizorul e un caricaturist redutabil, poate ar fi fost mai nimerit să numească
spectacolul „O caricatură a Scrisorii“. Dar de ajuns cu ironiile. Paradoxal,
spectacolul, aşa mutilat, forfecat, sfârtecat, ca să nu pătrundă nici o aluzie
politică, este salvat totuşi, ca şi în alte teatre, de actori. De marii actori
români contemporani. Mai precis, de extraordinarul talent al interpreţilor din
acest spectacol, care au reuşit să transforme „mofturile“ regizorului în adevărate
creaţii: Mircea Rusu (joacă cu aplomb un prefect autoritar, chiar dacă e gras şi
tenebros), Virgil Ogăşanu (reuşeşte fără efort, chiar cu haz, să facă din
Trahanache un al doilea Agamiţă Dandanache), Mihai Constantin (este cu succes
un Caţavencu, chiar dacă e hidos de obez), Marcelo Cobzariu (un tânăr actor
promiţător în Pristanda, care nu mai are 11 copii, ci doar nouă), Raluca Petra
(cu toate pernele imense puse pe burtă, pe fund) reuşeşte să ne dea imaginea
„fulgurantă“ a unei femei adultere care nu vrea să fie dată în vileag, iar Alex
Bindea, scăpând, ca prin minune, din hăţurile regizorului, izbuteşte, cu cele
mai simple mijloace, să ne dea o reprezentare excelentă a Cetăţeanului turmentat,
cum nu s-a mai văzut de la Costache Antoniu în celebrul spectacol al lui Sică
Alexandrescu, din anii ’50. Apar sub formă de caricaturi şi talentaţii actori
Marius Rizea şi încă necunoscutul Eduard Adam, făcând faţă, cu talentul lor,
schilodirii rolurilor de către regizor. Chiar manipulatorul din umbră al
acestor fantoşe, caricaturistul H. Mălăele, într-un Dandanache paralitic,
într-o scenă de comedie bufă, exonerează personajul de conotaţia lui morală.
Dar
trebuie menţionată contribuţia regizorului la opera caragialeană prin crearea
unui personaj misterios, care umblă teleleu prin scenă (tot cu perne la burtă şi
la fund) şi încearcă să se exprime prin cuvinte, dar nu reuşeşte pentru că e,
vezi Doamne, mută – personajul fiind, în viziunea regizorului, marea mută a
poporului! Una peste alta, spectacolul de la Teatrul Naţional, datorat unui
plurivalent şi talentat om de teatru, prezent pe absolut toate scenele
teatrelor din Capitală, este – pentru mulţi oameni care se ocupă de fenomenul
teatral – o dezamăgire.
Intuind
că operaţia sa de amputare a textului va fi sancţionată de oamenii de teatru
serioşi, care, în mod sigur, vor respinge „mofturile“, amputatorul (regizorul),
în caietul-program, îi atacă (avant la
lettre), numindu-i, pe eventualii critici, rătăcitori şi otrăvitori.
Dar, parafrazându-l pe Nenea Iancu, scriem cu temeritate, semnând olograf –
orice ar mai zice şi orice texte va mai invoca şi arăta şi oricum ne va numi H.
Mălăele – şi vom susţine, cu argumente, că a comis un lucru nepermis pentru un
creator de autentic.
Foto: Augustin Bucur