După numeroase tentative de a monta opera „Oedip“ de Enescu în
teatre importante din lume, demersul s-a concretizat în ultimele decenii doar
la Deutsche Oper Berlin (1996) în co-producție cu Staatsoper Viena (1997). Nu a
avut succes la Scala din Milano, unde în 2001 compozitorul Roman Vlad, implicat
efectiv în activitatea Operei, îmi spunea că a încercat zadarnic să includă
partitura în repertoriu. Demersul nu a avut succes nici la Paris, deși
regizorul Nicolas Joel, cel care a pus în scenă la Toulouse (creația enesciană,
prezentată și la București în Festivalul „Enescu“) a devenit director al Operei
pariziene. Acesta nu a dorit nici măcar să își preia propria producție.
Opera „Oedip“ s-a mai cântat în concert și la Amsterdam, sub
bagheta lui Lawrence Foster, s-a pus în scenă la Cagliari, în Italia (dirijată
de Cristian Mandeal), s-a prezentat în SUA, la Universitatea Urbana-Illinois,
iar în urmă cu 5 ani a avut loc premiera la Teatrul „La Monnaie“ din Bruxelles,
în regia semnată de Àlex Ollé și Valentina Carrasco.
În Festivalul „Enescu“, tânărul dirijor Leo Hussain s-a aflat la
pupitrul reprezentației Operei Naționale București cu „Oedip“, lucrând astfel
cu ansamblul și cu soliștii români. Înțelegerea și cunoașterea spiritului
partiturii au fost extrem de importante, nu doar pentru realizarea în sine a
interpretării, ci și pentru Hussain, care s-a apropiat mai ușor de specificul
enescian, greu de perceput de către muzicienii străini. O experiență care apoi
i-a folosit din plin la Londra, unde a condus, la Covent Garden, prima
producție cu opera lui Enescu pe acea scenă, în montarea preluată de la
Bruxelles, în regia lui Àlex Ollé, asistentă Valentina Carrasco. Este o
concepție interesantă, cu repere din lumea antică (simbolul Columnei lui Traian
are o încărcătură specială pentru noi, dar nu știm în ce măsură publicul
britanic îl înțelege ca atare), dar și din lumea mai apropiată zilelor noastre,
cu elemente de monumentalitate, regăsite în decorurile imense și în imaginea
impresionantă creată de amplasarea coriștilor ce trimite cu gândul la basoreliefurile
de pe Columnă.
Premiera a avut în loc la 23 mai și s-a transmis pe posturile de
radio din Europa, desigur și la Radio România Muzical și Cultural, pe care am
avut prilejul să-l ascult și să-l comentez „în direct“. Desfășurarea muzicală
pe care am urmărit-o timp de aproape trei ore a sunat dens, permanent încărcat,
captând atenția până la ultimul acord. Meritul îi revine în primul rând
dirijorului, care a știut să îi apropie pe instrumentiștii orchestrei și pe
coriști, desigur și pe interpreții personajelor, de o lucrare cu totul diferită
de ceea ce cântaseră până atunci, dificilă și, pentru început, ciudată sau
chiar complicată. Într-un amplu interviu, el însuși recunoștea că la primele
repetiții, orchestra a fost reticentă, descoperind treptat frumusețea
partiturii pe care, de altfel, au abordat-o în spectacol cu o reală plăcere și
cu o investire efectivă, construind pagini superbe, transparente, dramatice sau
lirice, cu solo-uri și o coloristică ce „tăia respirația“, reliefând detalii
altădată neobservate.
La rândul său, corul a cântat minunat, perfect pliat pe sensurile
și situațiile fiecărui moment, iar soliștii au fost impecabili, cu glasuri
calitative, conduse cu eleganță și stil, având și dicție, și o pronunție în
limba franceză fără reproș. Ansamblul a păstrat linia mai aproape de muzica
franceză a începutului veacului trecut, cu tentă impresionistă, marcând doar
prin accente, efecte de expresie și nuanțe sensurile cuprinse în cuvânt și,
desigur, reflectate în muzică. Excelent în rolul titular, Johan Reuter a
conturat un Oedip foarte uman, cu trăiri „adevărate“, rezolvând în special
terifiantul act III, prin apelarea la strigăte aproape dureroase dar fără a fi
agresive, de un tragism paroxistic, rămânând în rest prioritar în zona
introspectivă a unui dialog cu sine, deci cu intensități estompate.
John Tomlinson a creat un Tiresias puternic, grav și incisiv,
uneori amenințător, perfect adecvat discursului imaginat de autor. Marie-Nicole
Lemieux a susținut bine intervenția Sfinxului, dar destul de departe de
încărcătura terifiantă pe care o așteptam. Sarah Connolly a apărut în Iocasta
cu acuratețe dar fără un relief deosebit, aspect pe care l-am remarcat și la
alți interpreți ai unor personaje de la care speram mai mult. Totuși, privind
în ansamblu, am admirat aspectul unitar și echilibrat al distribuției, cu voci
care se „potriveau“ și se completau foarte bine, păstrând și o manieră de cânt
cu repere comune în planul sonorității și al stilului, rezultatul fiind de un
nivel artistic greu de egalat. Reacția publicului a fost pe măsură, acesta
ovaționând și aplaudând entuziast la final, semn că Oedip i-a captivat și i-a
cucerit până și pe londonezii atât de rezervați.
Remarcabil a fost și faptul că toate reprezentațiile se anunțau
„sold out“, iar presa a făcut risipă de superlative la adresa lor, în special
asupra capodoperei enesciene. Cel mai mult a surprins Richard Morrison în „The
Times“, prin concluzia articolului său: „Cerşiți, împrumutați sau ucideți (de
preferință, nu propriul tată) dacă e nevoie, ca să faceți rost de un bilet“. O
frază care, cu siguranță va face istorie. Toate marile publicații au avut doar
cuvinte entuziaste la adresa montării, interpretării și mai ales a partiturii,
„descoperită“ de fiecare dată cu uimire.
Se cuvine menționată și implicarea Institutului Cultural Român,
prin organizarea unor dialoguri care au prefațat evenimentul sau prin expoziții
preluate de la Muzeul „Enescu“, precum și anunțul prezentării producției și la
Opera din Paris, la exact 80 de ani de la premiera mondială, derulată la Palais
Garnier (13 martie 1936). Să sperăm că se va bucura de un succes cel puțin la
fel de pregnant ca cel londonez și că distribuția se va ridica (măcar) la
nivelul excepțional al interpretării pe care am urmărit-o, încântată, în direct
de la Covent Garden.
