Într-o sală ce a aparținut pe vremuri unui instituții
specializate în rescrierea mincinoasă a istoriei poporului roman, astăzi Muzeul
Țăranului Român, un omuleț mic, cam pirpiriu, cu un aspect modest și la prima
vedere timid, cu un glăscior care aduce a gungurit de porumbel, îmbrăcat
într-un costum ce părea să fi aparținut unei persoane mai voluminoase, a vorbit
când domol, când mai volubil, uneori cu nostalgie, dar mai întotdeauna cu un
surâs pe buze, timp de aproape două ore despre lucruri aparent simple, despre
cine este modesta sa persoană, ce isprăvi a făcut, pe unde a umblat, cum de a
ajuns în fața publicului.
A povestit că a cântat la vioară și la flaut, doar pentru a
intra în fanfara școlară din Tulcea, că a fost pictor premiat și a avut câteva
corigențe și, trecând printr-o anchetă a Securității, i-a păcălit pe securiști.
Apoi, a făcut teatru și a fost în Cenaclul „Flacăra“, a dirijat chiar și o
întreagă orchestră (chiar dacă din Ploiești), a plecat în SUA și a fost
învățător pentru copiii americani. S-a întors și din SUA și a venit din nou pe
scenă, să joace în fața românilor.
A spus că, de fapt, numele lui de familie e Radu. Când i se
părea că lucrurile despre care vorbea n-ar avea mare importanță și ar putea
plictisi, din când în când, lua chitara, instrument de care am impresia că nu
se desparte mai niciodată, probabil nici când doarme. Psalmodia melodii pe care
le-a compus cu ani în urmă, melodii simple, cu un anumit umor și cu un anume
tâlc.
Și timpul trecea, se scurgea pe neobservate în râsetele și
aplauzele publicului care îi sorbea cuvintele. Câteodată, își rezerva un răgaz,
dând impresia că se gândește ce să mai spună, ce să mai povestească despre
persoana sa, pe care vrea să o prezinte ca insignifiantă. Și omulețul vorbea,
folosind cuvinte simple, chiar banale, încercând timid, uneori, să intre în
legătură cu publicul și având în permanență aerul că ce spune nu are mare
importanță. Important era ca lumea să se simtă bine ca după o masă de dimineață
cu mâncăruri care conțin vitamina umorului și a râsului. Dădea impresia că
reface, fără să vrea, fără să știe, asemenea lui Jourdain sau lui Molière, ceea
ce se numește One-man show, adică un spectacol susținut de
un singur artist.
La final, pentru că oricât de bine s-ar simți și el, și
spectatorii, reprezentația trebuie să aibă un sfârșit generos. Ca un boier de
altădată, a oferit un cadou inedit: un clip în care apar cântând mai toți cei
care au conlucrat, într-o anumită vreme, la înflorirea folkului românesc.
Felicitări, Radu Gheorghe, cinste curajului tău de a înfrunta singur
doar cu o chitară aproape 400 de spectatori!
