În preajma zilei de 4 mai, omagiind
nemurirea lui George Enescu, muzeul ce-i poartă numele şi Uniunea
Compozitorilor au invitat publicul să (re)asculte opusuri de referinţă din creaţia
sa, în cadrul unui recital. Sub genericul „George Enescu, eternul contemporan“,
acesta a propus Sonata pentru pian op. 24 nr. 1 şi Sonata pentru pian şi
violoncel op. 26 nr. 2, în viziunea pianistului Cristian Petrescu (sosit din
Germania) şi a violoncelistului Dan Cavassi. După cuvântul muzicologului
Valentina Sandu-Dediu, l-am urmărit pe Cristian Petrescu în partitura
binecunoscută din interpretarea altor confraţi şi… mi s-a părut de
nerecunoscut, pentru că, poate raportându-se la generic, dar cu siguranţă având
o puternică amprentă a specializării sale în muzica de secol XX, a abordat
lucrarea pe astfel de coordonate: foarte tehnic dar detaşat şi cerebral,
construind, cu un tuşeu rotund, momente de calm şi discreţie (nu i-aş spune
introspecţie), alternând însă cu atacuri dure, aspre, mai apropiate de
„cluster“, într-o „recitire“ obiectivată, aproape matematică. Şi poziţia
degetelor pe claviatură şi maniera de lovire sau de rupere a sunetului, ba
chiar şi utilizarea pedalei trădează îndelungata experienţă a solistului în
ansambluri precum „InterContemporain“. Iar cotarea printre specialiştii în
muzica enesciană (recompensat de altfel şi cu premii importante pentru CD-urile
sale) ţine, probabil, de faptul că, fiind compusă în 1924, în plină perioadă de
explozie a expresionismului, dodecafonismului, serialismului şi altor „isme“, a
fost tratată ca atare, deşi muzica este puternic dominată de impresionism şi de
acel „ceva“ specific enescian, până şi ecourile din Oedip venind din
melopeea Monologului, nicidecum din secvenţe cu tentă expresionistă. Însuşi
compozitorul a tălmăcit Sonata astfel. Dar am descoperit, încă o dată, că o
capodoperă poate fi abordată şi înţeleasă (sau „tradusă“) în mii de feluri.
Mult mai temperat (dar fără a abandona total
„exploziile“ placate), pianistul a revenit pe podium alături de Dan Cavassi,
acesta dezvăluindu-ne că violoncelul pe care cântă i-a aparţinut lui Theodor
Lupu, cel care, în compania… pianistului Enescu, a interpretat pentru prima oară
lucrarea la Bucureşti. Cu un sunet cald, profund, cu o frazare generoasă şi o
implicare afectivă vizibilă (chiar şi în bătaia piciorului în special când
accentua expresiv discursul), violoncelistul Filarmonicii a reuşit să redea
atmosfera şi încărcătura ideatică gândită de autor, dialogând sau
„confruntându-se“ cu pianul într-o colaborare echilibrată şi bine susţinută,
chiar dacă, uneori, cei doi interpreţi mi-au lăsat impresia că aveau totuşi
concepţii diferite asupra textului muzical. Dar frumuseţea Sonatei şi atracţia
pentru muzica de cameră a lui Dan Cavassi au prevalat. Publicul – din păcate
extrem de firav – a aplaudat pe bună dreptate o versiune interpretativă în
care unii au remarcat strania combinaţie între obiectivare şi sensibilitate
într-o „coabitare“ care totuşi a funcţionat, alţii s-au bucurat să asculte, pur
şi simplu, o superbă lucrare enesciană, în aula Palatului Cantacuzino, în
vecinătatea bustului din bronz al Maestrului, onorat la 58 de ani de
eternitate. Şi poate, acolo sus, Enescu încerca să-şi regăsească, într-un fel,
propria percepţie asupra… propriilor creaţii.
Două zile mai târziu, la sala Radio, Ziua
regalităţii a fost omagiată prin concertul derulat în prezenţa principesei
Margareta, deschis, firesc, prin intonarea Imnului
regal scris, cândva, de Hübsch, ascultat de public în picioare şi aplaudat
îndelung, de altfel bine cântat. Orchestra Naţională, sub bagheta lui Cristian
Badea, a abordat apoi Dublul de Brahms, partitură ce a beneficiat de solişti
speciali, violonista Mihaela Martin şi soţul său, violoncelistul Frans
Helmerson. Făcând abstracţie de câteva uşoare „scăpări“ sau incertitudini,
lucrarea a sunat excelent, deşi, cel puţin surprinzător, dirijorul a stat cu
spatele la solişti, concentrându-se vizibil asupra ansamblului, mizând probabil
pe experienţa celor doi muzicieni care, pe lângă faptul că şi-au pus în valoare
performanţa tehnică şi eleganţa frazării, sunetul cald şi învăluitor, au
demonstrat încă o dată o coordonare impecabilă, reuşind, pe cont propriu, şi
relaţionarea cu orchestra, aflată într-o zi fastă. După pauză am ascultat cu
reală plăcere Simfonia IX „Din Lumea Nouă“ de Dvor˘ák, apreciind şi de această
dată omogenitatea şi densitatea orchestrei, intervenţiile solistice de mare
calitate, planurile expresive pregnant conturate, cu suprafeţe lirice şi
izbucniri în apoteoză, precizia intrărilor în jocurile complexe (în special la
suflători) şi implicarea instrumentiştilor în dorinţa clară de a evolua la cote
valorice demne de un ansamblu care se respectă, într-o seară aparte. Dirijorul
a condus cu gesturi ferme, ample şi incisive, destul de departe de respiraţia
romantică specifică celor două lucrări, dar am avut impresia că orchestra a ţinut
să demonstreze „ce poate“ şi… „că poate“, indiferent cine se află la pupitru. Şi
chiar a dovedit din plin că, atunci când orgoliul sau ambiţia determină
mobilizarea la întregul potenţial, evoluează aşa cum ar trebui să se petreacă
la fiecare concert de stagiune. Pentru că, în fond, şi acela a fost inclus în
categoria respectivă, melomanii şi invitaţii ovaţionând minute în şir, încântaţi
să regăsească Orchestra Naţională la cote maxime. Sper să recidiveze.
La pauză, s-a lansat versiunea în limba
engleză a volumului-album At Your Service
at All Times… („În slujba voastră, în toate timpurile“), cuprinzând mesaje
radio şi interviuri înregistrate acordate de Regele Mihai în perioada 1989–2011,
realizate de Mariana Conovici şi Denise Theodoru (traducerea Alistair Blyth),
incluse şi pe două CD-uri ce însoţesc această a doua versiune, ce urmează celei
în limba română, publicate de Editura „Casa Radio“. În prezenţa principesei
Margareta şi a preşedintelui Emil Constantinescu, au rostit câteva cuvinte
Ovidiu Miculescu, preşedinte-director general al Societăţii Române de
Radiodifuziune, principele Radu şi, firesc, redactorul albumului.
Apoi, într-o ambianţă de palat, instituţia a
primit Ordinul regal „Nihil Sine Deo“, acordat „pentru performanţele de nivel
înalt care aduc un aport important în domeniul social, ştiinţific, educaţional,
cultural, spiritual, economic, politic sau militar“, încununând astfel
activitatea Radioului care, anul acesta, împlineşte 85 de ani.
Se cuvine menţionat şi faptul că, anticipând
ziua de 10 mai, la Jockey Club a avut loc o altă seară dedicată momentului
regal, Duo Cell’Arpa (Roxana Moişanu la harpă celtică şi Mladen Spasinovici la
violoncel) interpretând cu rafinament „piese reprezentative din sfera muzicii
cu conotaţii regale sau imperiale, în care solemnitatea şi distincţia compoziţiilor
se îmbină armonios cu caracterul festiv şi galant al ceremoniilor sau
contextelor istorice speciale cărora aceste creaţii le-au fost destinate“.
Cristian Popa a citit fragmente „extrase din convorbirile Majestăţii Sale cu
scriitorul Mircea Ciobanu şi care au apărut între 1991 şi 2008 la Editura
Humanitas“. Totul a fost „învăluit“ în proiecţiile video realizate de Radu Rădescu,
gândite să „susţină vizual mesajul pieselor muzicale din program“, într-o
întâlnire frumoasă, marcată de artă şi distincţie.
