Mii de sportivi din 204 ţări diferite – îmbrăcăminte
tradiţională sau modernă – poartă aceeaşi superbă bucurie pe chip când îşi
flutură steagurile; conducători de state diferite participă, cu aceeaşi adâncă
emoţie, din tribune. Uriaşul stadion olimpic din Londra, cerul străbătut
acrobatic de celebrele Red Arrows sunt principalele „locaţii“ pentru sufletele
miliardelor de telespectatori de pe Terra. Omenirea se uneşte? Se etalează, cu
brio, o mostră din bucuria caldă a unei frăţii globalizate. (Apropo: Dacă un
număr mare de oameni şi-ar dori în acelaşi timp o anume schimbare în bine, spun
cercetătorii, schimbarea s-ar produce neîntârziat.)
Danny Boyle este regizorul originalului
spectacol cu desfăşurarea plină de fast şi imaginaţie, în care se reunesc, fără
asperităţi, trecutul, prezentul şi viitorul. Ciclistul Bradley Wiggins deschide
ceremonia – şi poarta către istorie – cu un clopot uriaş. Evocările se succed,
scenele nu sunt exclusiv britanice, dar poartă amprenta locului: societatea
preindustrială, industrială, postindustrială, actorul, protestatarii,
protestatarele, tinerii cu joben, furnalele, coşurile fumegânde, oţelul
incandescent, din care urcă cercuri olimpice spre cer, ca să reverse, înlănţuit,
ploaie de raze peste stadion şi peste lume. Gluma cu James Bond (actorul Daniel
Craig), personaj nemuritor, preluat cu succes de alţi mari scriitori după
moartea autorului, predispune la duioşie şi joc. Bond o însoţeşte pe regina
Elisabeta a II-a în elicopter şi în saltul simulat cu paraşuta, artificii
regizorale acceptate de alteţa sa, cu umor. O altă glumă îl prezintă pe
amuzantul Mr. Bean (actorul de comedie Rowan Atkinson) împreună cu sobra – dar
deloc rigida – London Symphony Orchestra.
Până la impresionanta defilare a sportivilor
şi până la deschiderea Jocurilor Olimpice de către regină, cu înălţarea
steagului purtat de mari personalităţi olimpice şi cu torţa adusă de David
Beckham pe Tamisa, predată de sir Steven Geoffrey Redgrave unor speranţe ale
sportului britanic pentru implantarea pe stadion, marele spectacol continuă cu
„poveşti“ captivante, unele total neaşteptate. Se dovedeşte că filmul,
televiziunea, muzica pop sunt apropiate spiritului britanic. Dar apare, iată,
în prim plan şi creaţia ştiinţifică autohtonă, spre o mai largă cunoaştere şi
mai directă cinstire. Ea este reprezentată acum de persoana îndelung aplaudată
a lui sir Timothy John Berners-Lee, cel care a pus la dispoziţia omenirii
vestitul www.
O altă prezenţă neobişnuită, entuziasmantă
pentru noi, este ceea ce britanicii consideră a fi marea lor realizare: Sistemul
Naţional de Sănătate. Nu e societate civilizată aceea care nu asigură fiecărui
membru al său îngrijirile de sănătate necesare – consideră ei. Pe ecran apar
puzderie de paturi albe, cu muzica, dansul şi comentariul lor artistic, dătătoare
de optimism, în care dorm liniştiţi copiii, sub veghea atentă a unor oameni
plini de iubire, în uniforme alb-albăstrii. (Secvenţa mi-a readus în memorie
scurta vizită pe care am făcut-o cândva la cel mai mare şi mai extraordinar
spital de copii din Londra, Great Ormond Street Hospital, mai precis la
studioul lui de radio, unde un grup de pacienţi simpatici au adaptat pe loc un
cântecel al lor, ca în refren să spună: „Doamne, apără-i pe copiii din
România“.)
Atenţia de care se bucură copiii în Marea
Britanie apare pe larg în altă secvenţă. Ei au parte de respect şi de grijă, le
sunt preţuite şi hrănite imaginaţia şi încrederea în forţele proprii. Copiii nu
sunt doar „viitorul“, ci şi viitorii creatori de valori. Literatura ajută.
Scene fantastice sunt închinate copilăriei şi poveştilor ei. J. K. Rowling,
autoarea lui Harry Potter, citeşte pasaje din Peter Pan, imediat apoi eroii
negativi, în frunte cu Lordul Cap-de-Mort, cuceresc stadionul, iar salvarea
vine de la un batalion de Mary Poppins aterizând paşnic, armonios, impunător,
cu umbrelele desfăcute. Binele învinge răul şi copiii pot contribui.
În legătură cu imaginaţia şi creativitatea
copiilor, Edward de Bono spunea: dacă aţi vărsat din greşeală apă pe podea, veţi
decide s-o ştergeţi cu o cârpă, cu o hârtie sau cu mopul; dacă însă întrebaţi
un copil de şase ani ce-i de făcut, el vă va sfătui să puneţi puţin zahăr în
apa de pe jos, ca să vină câinele s-o lingă. Evident, după ce va trece conştiincios
prin şcoală, acelaşi copil se va limita la cârpă, la hârtie sau la mop...