Destul de greu, reperele de reală atracţie încep
să-şi facă totuşi apariţia în stagiunea bucureşteană curentă, aşa încât oferta
pentru melomani este cumva generoasă în această perioadă. Spre exemplu, după
foarte multă vreme, cvartetul ieşean „Ad libitum“ a cântat la sala Radio, în
cadrul unui proiect intens promovat (concertul fiind precedat şi de o conferinţă
de presă), un public neaşteptat de numeros ascultând opusuri de Haydn,
Beethoven şi Sibelius, în care s-a remarcat precizia şi omogenitatea
ansamblului, maniera în care Şerban Mereuţă, Bogdan Bişoc, Filip Papa au reuşit
să relaţioneze cu Alexandru Tomescu (preluând locul la vioara I, după ce, în
urmă cu câteva luni, Adrian Berescu a pierit într-un teribil accident); sinceră
să fiu, de la o formaţie cu o experienţă de un sfert de secol, deţinătoare a
unor premii internaţionale de prestigiu, aş fi aşteptat un plus de
expresivitate, o paletă de culori mult mai diversă, nu doar o parcurgere extrem
de corectă a partiturilor. De asemenea, m-a surprins absenţa unei diferenţieri
stilistice (în special la primele lucrări), sperând în van ca în Sibelius să
reliefeze profunzimea şi poate chiar tragismul cuprins în acele pagini, alternând
cu suprafeţe meditative cu pregnantă amprentă a suflului scandinav. Am bănuit că
aceasta este concepţia instrumentiştilor, dar bisul acordat (Humoresca de Dvor?ák), dedicat memoriei
colegului lor, a fost interpretat superb, ba chiar impresionant, semn că atunci
când se implică şi sufleteşte, au capacitatea şi ştiu cum să redea o piesă în
esenţa ei, aducând exact ceea ce lipsise până atunci – expresivitate, fineţe,
interpretare în cel mai bun sens al cuvântului. Iar dacă aceste „ingrediente“
absolut necesare pentru succesul unui cvartet de anvergură se vor regăsi în
viitoarele concerte, devenind o constantă în abordarea oricărei partituri,
atunci ne vom bucura să reascultăm „Ad libitum“ – poate în 22 aprilie, la
Ateneu, poate în turneu prin ţară (Sibiu, 24 aprilie, Tg. Mureş, 25 aprilie)
sau poate chiar pe CD-ul ce va fi lansat în primăvară.
Iubitorii genului liric au avut ocazia să
aplaude, la ONB, reluarea operei Mefistofelede Boito, în regia Andei Tăbăcaru-Hogea şi scenografia semnată de Cătălin
Ionescu-Arbore, montată în urmă cu 13 ani la Iaşi, „împrumutată“ la Opera Naţională
în 2004 pentru câteva reprezentaţii, iar acum preluată probabil definitiv. Şi
chiar merită, pentru că, revăzând spectacolul după atâţia ani, am avut aceeaşi
senzaţie de monumentalitate şi spectaculos pe care am trăit-o la premieră,
decorul cu arhitectură masivă, concepţia în alb şi negru, cu pete de roşu în
costumul lui Mefistofele şi culori tari în scena „chermezei“, cu lumină albă,
mult fum (de această dată inteligent utilizat), globul pământesc în flăcări,
doi cai imenşi (dar secţionaţi) şi multe alte simboluri de efect, întregind mişcarea
scenică fluentă şi logică. În afară de basul Mihnea Lamatic, cel care a susţinut
rolul titular şi la prima reprezentare bucureşteană, şi de mezzosoprana Sidonia
Nica în Marta/Pantalis, restul distribuţiei propune debuturi, tenorul mexican
Jose Manuel Chu convingând că este o „achiziţie“ pentru teatru (glasul său
liric plin, amplu, bine condus, având şi luminozitate şi căldura cerută de
personajul Faust, ceea ce compensează cumva atitudinea sa statică şi neimplicată
în trăirile multiple ale eroului), soprana clujeană Edith Borsos aducând însă,
pe lângă vocea generoasă şi calitativă, o manieră de cânt şi o lipsă a
planurilor contrastante ce vădesc faptul că solista se rezumă la preocuparea
pentru emiterea sunetelor (nu totdeauna cum trebuie), oricum în plan scenic
neavând nimic în comun cu Margherita, dar mai aproape de Elena; în episodicul
Walter a debutat tenorul Liviu Indricău. La pupitru, Tiberiu Soare a preluat
solicitanta partitură pe care, ca de obicei, reuşeşte să o coordoneze cu mână
sigură, încercând şi „fineţuri“ care chiar „ies“, semn că orchestra răspunde
bine atunci când se mobilizează şi se implică. Surprinzător, corul (maestru de
cor Stelian Olariu) a avut probleme serioase în primul act, dar şi-a revenit
apoi, rămânând ca şi atitudinea „îngerilor“ şi mişcarea lor să devină mai puţin...
pământeană şi degajată, dar corul de copii (pregătit de Vasile Corjos) a fost
„la înălţime“, iar balerinii au „executat“ onest coregrafia creată de Răzvan
Mazilu, fără a depăşi însă acest stadiu. Privit în ansamblu, spectacolul este
captivant ca imagine, are momente frumoase în plan muzical, dar parcă nu mai
are grandoarea şi strălucirea de altădată, iar distribuţiile nu şi-au găsit încă
echilibrul necesar. Din păcate, cred că nici în versiunile ce se preconizează
nu vor fi interpreţi adecvaţi în rolurile principale, poate doar sub aspect
scenic... Iar publicul se va convinge (dacă da sau... nu) în următoarele
spectacole cu superba operă de Boito.
Vorbind
despre atracţiile „de sezon“, trebuie amintit concertul pe care, astăzi,
Cristian Mandeal îl dirijează la sala Radio, colaborând cu Orchestra Naţională şi
reputatul pianist Dimitri Alexeev, reluarea operei Cenerentola de Rossini, din nou la ONB, dar şi Gala de balet de la
Sibiu, alăturând solişti de marcă din ţară şi din lume. Iată deci că avem unde
să ne ducem pentru a ne bucura, cel puţin în principiu, de seri frumoase, în
care să încercăm să ne simţim bine. 
