O
emisiune impecabilă. A împlinit anul trecut 20 de ani de existenţă, fără niciun
semn de erodare a calităţii. Este vorba despre „Ochiul interior“ – un „ochi“ de
mare calibru, destinat deopotrivă nevăzătorilor şi văzătorilor, transmis pe
postul public de radio, avându-l realizator pe talentatul Radu Sergiu Ruba,
cunoscut şi admirat nu numai de membrii Asociaţiei Nevăzătorilor din România,
ci şi de mulţi alţi radioascultători. Soţia lui, Nicoleta Ruba, de profesie şi
vocaţie învăţătoare, îi este secretar tehnic şi colaborator apropiat.
Ca
de obicei, ediţia la care ne referim urmează să ne informeze şi să ne încânte.
Radu vorbeşte liber, clar, limpede, dar exact cât trebuie, cum trebuie, fără
nimic lipsă şi nimic de prisos. O rostire perfectă şi o limbă română fără
cusur. Este absolvent de filologie, vorbeşte patru limbi străine, este la
curent cu tot ce se scrie, cu tot ce se vorbeşte, cu tot ce se întâmplă la noi şi
în lume, iar ţinuta lui de o aleasă cultură îi determină pe mulţi care nu-l
cunosc personal să nu-şi imagineze că însuşi realizatorul este nevăzător. N-am
mai venit în contact cu performanţele unor asemenea oameni? Iată, chiar în
această ediţie a „Ochiului interior“ aflăm, de pildă, că scriitorul Vasile
Adamescu, deţinător al Meritului Cultural în grad de Cavaler, este surdomut şi
fără vedere de la vârsta de doi ani (în urma unei meningoencefalite) şi şi-a
lansat recent volumul autobiografic „Înfruntând viaţa“. Cartea a fost scrisă
timp de zece ani, în alfabet Braille şi apoi transcrisă. Scriitorul mărturiseşte
că a încercat să redea fiecare amănunt, fiecare trăire a sa, anume pentru a-i
încuraja pe toţi cei aflaţi în suferinţă. Discută prin e-mail de pe un
calculator cu afişaj Braille. Între timp a reuşit să vorbească, rar, dar ceea
ce spune este inteligibil. Admiraţia faţă de Vasile Adamescu e maximă, dar Radu
Sergiu Ruba îl pune pe acesta şi mai mult în valoare procedând prin contrast:
prezintă cazul celor doi fraţi gemeni surdomuţi din Belgia care, pe la 45 ani,
când urmau să-şi piardă şi vederea, din disperare, au cerut să fie eutanasiaţi.
Şi au fost eutanasiaţi.
Cu Tiberiu Păun, profesor la Liceul pentru
deficienţi de vedere din Buzău, aflăm în continuare cum îşi poate cuceri cineva
„independenţa faţă de calculator“. Comunicarea noastră, spune Ruba, este
„dependentă şi stimulată de tehnologie“. Cum se poate servi însă un nevăzător
de un smartphone lipsit de taste? Profesorul Păun se descurcă excelent. Şi
explică, pentru toată lumea, cum anume. Dacă există „iconiţe“, chiar fără
relief, care nu-şi schimbă poziţia, dar cu o voce preinstalată care le numeşte şi
le ilustrează sonor, „selectăm cu degetul şi dăm dublu click pe iconiţa dorită”.
Concluzia profesorului: „O întreagă lume este pusă astfel la dispoziţia nevăzătorilor,
făcându-le viaţa mai uşoară“.
De
fiecare dată, din ediţiile „Ochiului interior“, nevăzătorii află informaţii
utile, noutăţi despre drepturi, performanţe, tehnologie, căi de acces la educaţie,
la cultură, la comunicare.
În
încheiere, realizatorul îşi demonstrează din nou profesionalismul radiofonic,
procedând la o recapitulare originală a ideilor principale din materialele
difuzate. (Rar se mai respectă astăzi vechea şi extrem de utila triadă:
„Spune-i ce-i vei spune, spune-i, spune-i ce i-ai spus!“) Nu repetă identic. Se
entuziasmează de saltul tehnologic produs în ultimii cinci ani, ca şi faţă de
anul 1990. Legat de exemplul şi personalitatea lui Vasile Adamescu, nu uită să-i
ureze ani mulţi şi succes în ale scrisului şi profesorului Nicolae Ionescu
care, la 12 februarie, a împlinit 92 ani.
Mă
întreb iar şi iar: nu cumva radioul a apărut şi evoluează cu şi pentru ochiul
nostru interior?