La 36 de ani și
în ultimul an de rezidențiat în neurochirurgie, Paul Kalanithi
răsfoiește rezultatele unei tomografii computerizate. Diagnosticul
sare în ochi. Plămânii sunt acoperiți de tumori fără număr,
coloana e deformată, iar un lob al ficatului se arată complet
distrus. Cancer cu metastaze. A examinat sute de alte CT-uri până
la aceasta. De ce e asta diferită? Pentru că e a lui. Dar acest
moment nu marchează nici începutul, nici sfârșitul poveștii. Ci
mai degrabă cea mai bună scuză pentru a o spune. Cartea de
nonficțiune „Cu ultima suflare“ (o traducere șchioapă a mult
mai sugestivului titlu original When
Breath Becomes Air)
a apărut de curând în limba română, la editura Nemira, și a
fost lansată săptămâna trecută, la librăria Humanitas Cișmigiu,
printr-o discuție relaxată, la care au participat psihiatrul Vlad
Stroescu și Iuliana Alexa, redactor șef al revistei „Psychologies“.
De pe copertele cărților ordonate
vertical pe mesele la care stau invitații ne întâmpină un mesaj
corect de marketing. „Cartea lui Paul Kalanithi este o meditație
de neuitat despre înfruntarea morții și un elogiu al vieții.“
Alexandra Florescu, de la editura Nemira, în calitate de moderator,
pornește discuția întrebându-și interlocutorii cum reușește o
carte despre ultimele luni din viața unui om să fie, totuși, o
carte tonică. Iuliana Alexa răspunde negând însăși premisa
întrebării. „Pentru mine, cartea asta nu e tonică și nici
optimistă. Dar asta nu-i o dramă. Fiindcă noi toți prețuim mult
prea mult optimismul. Cred că valoarea principală a acestei cărți
este uluitoarea sa sinceritate.“ Apreciază stilul cinematografic
al autorului, care istorisește necruțător momente pe care, în mod
obișnuit, le vedem ferecate în intimitatea celui care le
experimentează și a colegilor săi de experiență, că e vorba de
autopsiile făcute la orele de anatomie din facultate ori de
confruntarea cu moartea din postura de pacient cu cancer. Jurnalista
îl consideră pe Kalanithi, mai mult decât un medic neurochirurg și
un pacient muribund, un filosof.
„Câți dintre dumneavoastră v-ați
gândit la moarte în ultima săptămână?“, întreabă Vlad
Stroescu la începutul intervenției sale în discuție. Mai mult de
jumătate din cei prezenți ridică timid mâna în semn de
recunoaștere. Mă aflu printre ei, fiindcă de câteva zile îmi
revin în minte astfel de gânduri – a trecut un an de la Colectiv.
Când a murit, Kalanithi avea vârsta mai multora din victimele
Colectiv și un viitor strălucit în față. Într-o astfel de
tragedie, Iuliana Alexa recunoaște „absurdul camusian“. Nu crede
că poți găsi cu adevărat sens într-o moarte prematură. Ironia
face că autorul și protagonistul cărții și-a petrecut ultimii
ani ai vieții punându-se singur și cu intenție la câțiva
centimetri și un bisturiu de moarte, tocmai din nevoia lui disperată
de a da sens – vieții, nu morții. Scrie: „Începusem această
carieră, în mare parte, ca să caut moartea: să pun mâna pe ea,
să o despoi, să o privesc în ochi fără să clipesc.
Neurochirurgia m-a atras atât pentru relația îngemănată dintre
creier și conștient, cât și pentru relația intimă dintre viață
și moarte“; „Neurochirurgia părea să cuprindă cea mai
dificilă și mai directă confruntare cu sensul, identitatea și
moartea“.
Pentru Kalanithi, căutarea de sens
nu poate avea succes în afara relațiilor interumane. Și, în cheia
aceasta, reușește, după mai multe încercări individuale, să dea
și o nouă definiție medicinii. Dacă ar fi după mine, probabil
cartea ar fi pe lista de lecturi obligatorii înaintea absolvirii
facultății de medicină, pentru că dezvăluie un om profund
interesat de păstrarea umanității. Cineva care se decide să vadă
pacienți în locul fișelor medicale. „Este un manual despre
datoria medicului. Datoria medicului nu este să salveze omul de la
moarte, că până la urmă toți vom muri, deci e doar o amânare și
o luptă pe care trebuie să o purtăm, dar pe care până la urmă
oricum o vom pierde. Nu este nici să-l înapoieze societății în
starea în care era înainte, ca să fie din nou productiv. Ci
datoria medicului este să țină în brațe pacientul și familia
până când el regăsește un sens existenței lui“,
interpretează, poate ușor reducționist, Vlad Stroescu.
Departe de a fi un simplu exercițiu
de stil, cartea are toate premisele să provoace o reacție
emoțională cititorului. Kalanithi nu numai că privește moartea în
ochi cu degajare, ci cu aceeași degajare vorbește despre lucrurile
despre care aproape niciodată nu vorbim fără filtre sau coafări.
Agonie, degradare, acnee, diaree, vărsături, sânge, disperare,
frică. E povestea unui om care nu mai are nimic de pierdut, așa că
își poate privi în față limitele. De curaj, de toleranță, de
judecată limpede. Limitele științei și ale corpului.
Înainte de
medicină, Kalanithi a absolvit facultatea la Stanford: licențiat în
literatura engleză și biologie umană, apoi absolvent al unui
masterat de arte în literatură, cu o dizertație despre Walt
Whitman. A mers la Cambridge, unde a făcut un masterat în istoria
și filosofia științei și medicinii. Deși inițial a vrut să
facă un doctorat în literatură, s-a înscris în cele din urmă la
școala de medicină a Universității Yale, pe care a absolvit-o cum
laude
în 2007, câștigând premiul Lewis H. Nahum pentru cercetarea sa în
sindromul Tourette. În toate aceste tranziții, cartea îl arată
fidel unei întrebări: ce înseamnă o viață plină de sens? Cum
spune Vlad Stroescu, „Niciodată nu a reușit să scape de goana și
de setea după sens. Și nu a reușit să găsească în știință
sensul pe care îl căuta, a reușit să îl găsească în
experiența umană“.
