În
grija lor de a nu supăra în niciun fel autorităţile, care le pot subţia drastic
bugetele, sau chiar i-ar putea schimba pe actualii manageri, cam demult înţepeniţi
în scaunele lor, transformând unele teatre în adevărate „ghetouri de interese“,
în care nimeni în afara găştilor deja constituite nu poate pătrunde, scenele
bucureştene recurg la tot felul de încropiri ale unor succese „antice şi de
demult“, inofensive în actuala configuraţie a ţării, precum spectacolul
Teatrului Bulandra cu „Voiajul domnului Perichon“ de E. Labiche.
În
aceeaşi ordine de idei, să fie oare vreo legătură între faptul că în anii când
era primar Traian Băsescu au văzut lumina rampei câteva spectacole îndrăzneţe,
pline de aluzii la realitate, ale unor autori necunoscuţi până la ora respectivă:Comedie Roşie de Constantin Turturică
(la Teatrul Naţional), O zi din viaţa lui
Nicolae Ceauşescu de Denis Dinulescu (la Teatrul Mic), Poker de Adrian Lustig (la Teatrul de Comedie) şi Mătuşa Tamara de Marilena Dumitrescu, al
grupului Vouă, şi faptul că acum primarul Capitalei este PSD-istul Sorin
Oprescu?
Este
posibil, se întreabă mulţi comentatori teatrali şi chiar spectatori obişnuiţi,
ca la teatrul care l-a lansat pe Teodor Mazilu cu celebra-i piesă „Proştii sub
clar de lună“ (1957), care a revoluţionat într-un fel teatrul românesc, şi
ulterior „Mobilă şi durere“, locul unde au avut loc spectacole interzise ca
„Gluga pe ochi“ de I. Naghiu (regizor V. Moisescu) sau vitriolantul „Revizor“
al lui Lucian Pintilie, să nu existe o dorinţă sinceră de a realiza spectacole
după piese româneşti îndrăzneţe şi de substanţă şi să se apeleze în permanenţă
la autori străini şi la succese… de altădată? Să se refacă oare la alt ciclu
istoric situaţia din vremea lui I. L. Caragiale care, la rândul lui, se lupta
din răsputeri cu „localizările“ artizanilor contemporani?
Oare
să nu-şi aducă aminte Alexandru Darie de curajul pe care l-a avut în 1985, când
a montat la Teatrul din Oradea incisiva piesă „Jolly Joker“ de Tudor Popescu,
care ataca făţiş regimul comunist, spectacol interzis ulterior de cenzură? De
ce oare atunci tinerii regizori (Tocilescu, Moisescu, Darie, Cernescu) au avut
curajul să se ia voiniceşte la luptă, cu mijloacele dramaturgiei autohtone ce
la stau la îndemână, cu regimul antidemocratic şi dictatorial şi acum, când
există libertate totală, să tacă, să se eschiveze şi să accepte închizând ochii
în faţa racilelelor şi derapajelor societăţii de tranziţie? Să nu se vrea să se
stigmatizeze actuala demagogie, actuala poftă nesăbuită de îmbogăţire a unor
arivişti? Să le fi pierit elanul? Să fi îmbătrânit sau să se fi „îmburghezit“?
Este
posibil ca la cenaclurile de dramaturgie (câte există) care funcţionează de ani
de zile, unde au fost citite excelente piese, să nu fie prezent niciun secretar
literar al teatrului? Nu numai al Teatrului Bulandra. Nu mai vorbesc de
directorii de teatre, care le tratează cu aroganţă şi…lipsă la apel, singurul
prezent fiind Mircea M. Ionescu (Teatrul „Tudor Vianu“ din Giurgiu), devenit
celebru prin redescoperirea teatrului cu două personaje (ca pe vremea lui
Eschil).
Eugène
Marin Labiche (1815–1888) a fost un prolific autor francez de comedii şi
vodeviluri, scrise pe gustul publicului de atunci, care şi-a exersat pana
criticând burghezia franceză din vremea celui de-al doilea imperiu. Cea mai
cunoscută piesă a sa fiind „Un chapeau de paille d’Italie“, tradusă la noi „Pălăria
florentină“ şi jucată până la epuizare de foarte multe teatre, printre care şi
Teatrul de Comedie, iar de curând şi de Teatrul Naţional din Iaşi (regia Purcărete).
Voiajul domnului Perrichon este o
„piesuţă“ sălcie, de un umor inofensiv din care, trebuie să o spun de la
început, regizorul Dinu Cernescu şi
echipa de actori ai Teatrului Bulandra au făcut un amuzant spectacol cu…
materialul clientului, aşa subţirel cum se prezintă el (am făcut fără voia mea
un vers). Echipa condusă voiniceşte de Virgil Ogăşanu se străduieşte să scoată
din amorţire câteva situaţii cât de cât hazoase, de un umor adormitor, ca indeciziile
eroului titular asupra viitorului ginere, unele declaraţii „idioate“ ale
protagonistului în cartea de onoare a hotelului în care a poposit, sau lupta
pentru a câştiga mâna fetei domnului Perrichon de doi tineri îndrăgostiţi mai
mult de zestrea drei Perrichon decât de persoana în chestiune (prezentată ca un
personaj cu slabe abilităţi mentale, gen fata lui Bulă), sau tribulaţiile
cvasiamoroase ale doamnei Perrichon în faţa celor doi pretendenţi, amintind de
tinereţea ei trecută (jucate cu deosebit farmec şi aplomb de Manuela Ciucur,
care se dovedeşte o mare comediană). Perichon nu are nici grandoarea ignoranţei
burghezului gentilom“ şi nu atinge nici graniţele naivităţii lui Orgon din
celebrele piese ale lui Molière, iar Virgil Ogăşanu pare în permanenţă derutat
de absenţa rolului, pe care îl caută cu disperare, cu îndârjire pe tot timpul
spectacolului în care n-are la dispoziţie decât nişte vagi rudimente ale
comediei de salon de altădată, uneori echivalente cu „zicerile“ lui Bulă: „Nu eşti
ce eşti, ci ce nu eşti!“ (care trebuie să fi amuzat copios şi echipa de traducători
şi pe cea de actori).
Cei
doi tineri sunt interpretaţi adecvat, cu materialul clientului, de Vlad
Zamfirescu şi Gheorghe Ifrim, refăcând în duet şi la alt diapazon tripleta din
excelentul spectacol cu piesa Arta de
Yasmina Reza (despre care urmează să scriu). Cei doi excelenţi actori de
comedie storc cu mijloace elegante mai tot ce se poate obţine din asemenea
roluri… câştigând, bineînţeles, simpatia publicului încă treaz. Mai apar în două
compoziţii suculente lucrate cu migală şi un umor surprinzător, Ion Cocieriu
(comandantul Mathieu) şi Ilinca Manolache (Henriette, fiica cuplului Perrichon)
obţinând prin jocul lor, uneori neaşteptat, adeziunea şi singurele aplauze ale
publicului deşteptat din amorţire. Decorul Mariei Miu, aparent somptuos, nu
serveşte decât prima parte a piesei, celelalte locaţii fiind doar simple
aranjamente ale unor mobile, iar „realizarea“ munţilor în apropierea cărora se
deplasează Perrichon cu familia şi unde rosteşte celebra replică „Ce mic e omul
în faţa muntelui!“, intrată într-un „Guinness Book al idioţeniilor“, este la
nivelul teatrului de păpuşi… Am apreciat noua îndeletnicire a lui Alexandru
Darie de realizator al luminilor, numită acum în limbaj anglo-saxon lighting design, pe care o exersează şi în alte spectacole, dar n-am apreciat deloc fumul care se revarsă năvălind din
abundenţă peste sărmanii spectatori, făcându-i să tuşească amarnic, regretând
că nu şi-au luat de acasă şi o mască de gaze.
P.S: În aceeaşi ordine de idei cu aserţiunile
critice de la începutul cronicii, amintesc că de multă vreme, directorul
Teatrului Bulandra se opune cu îndârjire de a aduce pe scenă o savuroasă piesă
în care apare fondatoarea teatrului, faimoasa, renumita doamnă Bulandra, din
care noile generaţii ar putea afla cum se face pactul cu diavolul, pe motiv că
profilul ei nu este întocmai cu propaganda oficială. Dar formidabila directoare
a rămas celebră şi prin pactul făcut cu puterea comunistă, într-un fel
legiferând-o, în ochii intelectualilor, pact care a intrat în folclorul teatral
prin nenumăratele epigrame din ciclul Babaiada,
dedicate ei de actorul Ion Manu, din
care reproduc unul, edificator, care a circulat sub formă de samizdat: „Cu
poporul faci pe tandra/Ţii grozav să fii Bulandra./Când poporul lua bătaie./Îţi
plăcea să fii Sturzoaie./Sturza eşti sau Bulăndroaie/ După timp şi după
ploaie“. Sigur, există dictonul „Despre morţi, numai de bine“. De bine, dar
adevărat, au adăugat comentatori moderni.