Cei care merg la spectacolul „Crima
din strada Lourcine” de Eugène Labiche, al Teatrului Național din
București, pot învăța cum să se sperie de o bonetă, o perucă,
un pantof de femeie, o umbrelă cu cap de maimuță sau de o bucată
de cărbune. Pe vremuri, arta sperieturii era chiar un capitol care
se învăța obligatoriu la conservatoarele particulare.
Prolificul
dramaturg francez Eugène Marin Labiche, un fin și lucid observator
al moravurilor, gusturilor și viciilor micii burghezii din a doua
jumătate a secolului XIX, a fost autorul a peste o sută de piese,
comedii și vodeviluri. Era celebru în epocă pentru arta sa de a
încâlci și de a descâlci ițele pieselor sale, adevărate
capodopere sau mici bijuterii de tehnică și artă teatrală.
Acestea apar frecvent în repertoriul celor mai multe teatre din
lume, deoarece sunt prilej de mari succese. Labiche a fost, poate,
cel mai jucat autor în România comunistă. Celebra sa „Pălărie
florentină” a făcut parte din programul de liberalizare a
repertoriilor teatrelor care jucaseră până atunci numai piese
sovietice, antiamericane și, bineînțeles, piesele unor autori
români care machiau realitatea.Spectacolul
a fost pus în scenă de Lucian Giurchescu din anul 1965, la fostul
teatru din Giulești, oferind de-a lungul anilor mii de
reprezentații. Ulterior, a fost refăcut de regizorul Tudor Mărăscu,
cu o distribuție mai tânără, dar jucându-se în continuare cu
același mare succes.
Întorcându-ne în zilele noastre,
trebuie spus că protagoniștii spectacolului „Crima din strada
Lourcine”, regizat de Felix Alexa, au găsit diverse modalități
de a face spectatorii să râdă speriindu-se în diverse moduri,
destul de variate. Totuși, în mod paradoxal, spectatorii nu prea au
râs, deși Marius Manole, Istvan Teglas, Mihai Calotă și Rodica
Aprodu s-au speriat cu talent și credință, fiecare în felul său
unic. Marius Manole se speria ca un petrecăreț intelectual, Istvan
Teglas ca un apucat sau ca un acrobat, Rodica Aprodu ca o frumoasă
doamnă cu educație – când posesivă, când drăgăstoasă – și
Mihai Calotă se speria cu moderația și blândețea falitului.
Singurul care nu se sperie în acest spectacol este Victor Țăpeanu
– valetul Justine –, acesta fiind foarte serios. De fapt, el
chiar ar fi trebuit să se sperie, fiindcă devine un țap ispășitor.
În dinamica piesei se petrece însă
un fenomen de care regizorul nu a ținut cont. Se întâmplă ca o
sperietură să treacă dincolo de limita normalului, să devină o
spaimă, iar atunci râsul încetează. Aglomerarea de prea multe
sperieturi în piesă a produs în public spaima că ele nu se vor
mai termina. Și atunci publicul s-a retras înfricoșat în
carapacea sa, urmărind plictisit acțiunea, destul de banală, a
piesei.
Pentru a da până la urmă cezarului
ce-i al cezarului, trebuie să amintit că regizorul, simțind că
subiectul e destul de anemic iar sperieturile numeroase, s-a gândit
să schimbe registrul. Piesa numindu-se vodevil, cel mai nimerit
lucru a fost să-i facă pe actori să cânte, ceea ce ei, în mod
neașteptat, au făcut cu mare vioiciune și spontaneitate, ridicând
sala în picioare după ce timp de o oră publicul asistase la prea
multe sperieturi, ajungând în final să se plictisească.
Am aplaudat și eu la final,
gândindu-mă în același timp cu tristețe că talentul excepțional
al unor actori români este pus în slujba unei simple comedioare.
Citind excelentul program alcătuit de Anca Mocanu, misterul aducerii
în repertoriu a acestei piese se dezleagă ușor. Regia, versiunea
scenică, ilustrația muzicală și luminile sunt semnate de o
singură persoană: Felix Alexa. Se naște o întrebare legitimă:
oare câți bani a plătit Teatrul Național ca să aducă pe scenă
această piesuță?
