După un voiaj prin mai multe țări europene, în vara anului 1980, Liliana Tomescu s-a hotărât brusc să nu se mai întoarcă în țară, stabilindu-se în Suedia, după ce în România a avut o carieră excepțională, numele ei strălucind pe firmamentul teatrului românesc. Apreciată de critici, evaluată la superlativ de regizori, iubită de colegi, dar mai ales adorată de publicul larg, părea că nu îi lipsea nimic pentru a fi fericită. Cu toate astea, a plecat definitiv din țară, împreună cu soțul ei, actorul Lucian Muscurel, lăsând în urmă multe regrete amare și mai ales stupoarea celor de la conducerea țării, care îi acordaseră titlul de artistă emerită.
Cei ce au văzut-o jucând pe scenă sigur nu o pot uita. Nu avea o frumusețe clasică, ci era mai degrabă un temperament tumultuos, era un buchet de drăgălășenie care degaja pe scenă o senzualitate debordantă. Jocul ei nu era al unei actrițe care joacă „teatru”. Era de un firesc dezarmant, era un fel de comunicare diurnă între ea și cei din sală. Cred că nu mai existase înainte de ea o asemenea actriță cu un joc atât de natural, de firesc, clar, fără trucuri. Și cred că nici după apariția ei n-a mai apărut o altă actriță cu aceleași calități. Era unică!
„Pygmalion” aproximativ 500 de spectacole, „Ciocârlia” în jur de 400, „Luna dezmoșteniților” peste 600, „Schimbul” în jur de 200, „Adio, Charlie” 300 de spectacole – sunt doar câteva titluri de spectacole din succesele care au consacrat-o. Liliana Tomescu umplea scena de la apariție cu personalitatea ei și o lăsa pustie când dispărea. De asemenea, filmele „S-a furat o bombă”, „Pași spre lună”, „Harap Alb”, regizate de I. Popescu-Gopo, au impus-o atenției publicului larg.
A revenit în țară în anul 2006, când a primit un premiu din partea Uniunii teatrale din România. Atunci a făcut și unele declarații ziariștilor, amintind de necazurile pe care le-a avut, cu ani în urmă: de tatăl său, radiologul Virgil Tomescu, care a făcut închisoare la Aiud, dintr-un motiv la modă în anii aceia – omisese să denunțe pe cineva care trecuse frontiera ilegal –, de mama sa, care se află lângă ea, în Suedia, despre anii de studenție (l-a avut profesor pe admirabilul actor Mihai Popescu). Nu s-a sfiit să vorbească și despre idila din tinerețe cu colegul său mai tânăr, Ștefan Iordache, care a ținut cinci ani, despre cauzele plecării definitive din țară (lipsa de alimente, sărăcia traiului zilnic, teroarea vizionărilor și a politrucilor), despre viața ei actuală (a primit cetățenia suedeză și dreptul de a profesa). Atunci a vorbit și despre ocupația ei și a soțului ei (predă lecții particulare unor actori consacrați) și mai ales despre greutățile pe care le-au întâmpinat la început într-o țară a cărei limbă le era complect necunoscută, pe care le-au depășit, până la urmă, cu succes. Cu această ocazie, și-a revăzut viața, cu melancolie și veselie, dovedind că e o optimistă incurabilă.
