Există în practica medicală operații reușite și operații nereușite, în urma cărora pacientul decedează. În teatru, acest gen de intervenții riscante, soldate adesea cu eșecuri, se numesc experimente sau adaptări. Atunci când pe afiș, sub titlu, apar cuvintele „adaptare” sau „după”, se consfințește automat dreptul celor care adaptează să facă tot ce le trece prin cap cu piesa respectivă.
Din păcate, deși au avut în trecut reușite notabile în teatrul particular, cel mai nou experiment al cuplului de regizori Andrei și Andreea Grosu este unul evident nereușit. Aceștia au prezentat la Teatrul Odeon piesa lui Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanța, însă, la o analiză mai atentă, produsul, adică ce se vede pe scenă, este extrem de plictisitor. Și mai ales plin de trucuri vechi, deja văzute, deja folosite, tocite de atâta experimentare.
În fix o oră – cât durează adaptarea – este practic distrusă o piesă de teatru bună, care a avut de-a lungul anilor excelente montări. În una dintre aceste montări și-a făcut debutul la un teatru bucureștean marea actriță Gina Patrichi. Conform cronicarilor timpului, aceasta a făcut, în rolul Corinei, un rol remarcabil. Însă cea mai nouă adaptare te lasă să te întrebi siderat: qui prodest de un asemenea experiment?
Literatura română e plină de piese mai bune și mai proaste. „Jocul de-a vacanța” este o piesă romantică, scrisă de un autor care a avut un sfârșit groaznic – a fost zdrobit de un camion. Mihail Sebastian a scris „Jocul de-a vacanța” ca un fel de protest față de filistinism și goana după senzațional, care negau omului simplu retragerea din mizerabilismul cotidian chiar și în vacanțe. Piesa nu se mai jucase de mult. Și tocmai pe aceasta a ales-o cuplul de regizori Andrei și Andreea Grosu să o maltrateze, să o facă praf.
Ce pun în loc, ce vedem în schimb? Pe un fel de ponton (construit cu migală de scenograful Vladimir Turturică), care traversează în lungime sala Studio a teatrului Odeon, stau înșirați câțiva oameni – actori remarcabili, stimabili în alte spectacole: Constantin Cojocaru, Gelu Nițu, Elvira Deatcu, Vlad Bîrzanu. După ce asistă inexpresivi la isteriile unei tinere și complexate adolescente (Nicoleta Lefter), care reia de mai multe ori aceeași scenă, cu aceleași cuvinte și cu aceleași gesturi, sunt obligați să asculte teoriile unui bărbat misterios, cu barbă și mustață (Andi Vasluianu). Acesta vrea să le șteargă memoria, exact ca secretarii de partid de pe vremuri, care propovăduiau că doar orânduirea socialistă poate aduce fericirea. Ștefan Valeriu (Andi Vasluianu) le strigă insistent că pe el nu-l interesează ziua de azi, nici cea de ieri, nici cea de mâine, aducând în final grupul la aceeași stare de inerție la care a fost adus întreg poporul român în anii comunismului.
Excelenta actriță Elvira Deatcu stă pe așa-zisul ponton 40 de minute, fără să rostească o replică. Actorul Vlad Bîrzanu, care la începutul spectacolului pare să fie adolescentul Jef, la un moment dat se transformă subit în soțul unei excursioniste. Împreună, cuplul vrea să petreacă un sejur la pensiunea Weber.
Experimentele regizorale invadează în ultimul timp teatrele noastre și adeseori publicul asistă placid la ele. Spectatorii tineri cred, probabil, că așa e scris textul piesei respective, în timp ce spectatorii de o anumită vârstă ridică neputincios din umeri, gândindu-se că e în zadar să protesteze, să arunce cu roșii sau cu ouă clocite – cum se proceda pe vremuri –, regretând doar că au cheltuit niște bani degeaba. În același timp, bieții actori sunt traumatizați de grija că nu vor mai găsi alt angajament dacă refuză rolul. Iar celor care ar trebui să pună piciorul în prag le e frică să nu fie cumva declarați cenzori. Și atunci apar ca ciupercile după ploaie spectacole scandaloase, precum cel de la Teatrul Național și de la Teatrul de Comedie, cu „O scrisoare pierdută”, sau ca „O noapte furtunoasă” de la Naționalul din Iași și de la Teatrul Nottara, sau „D’ale Carnavalului” de la Teatrul Mic.
Un alt exemplu este spectacolul „Fierarii”, de la Teatrul de Comedie, piesa lui Miloš Nikolić, care s-a numit inițial „Cu capu’ de nicovală” în spectacolul de la Teatrul Nottara din anul 2000. Ulterior, în 2016, la Teatrul Municipal Ariel din Râmnicu Vâlcea, titlul spectacolului a devenit „Între ciocan și nicovală”, iar identitatea unor personaje a fost adaptată după bunul plac al regizorului, Horațiu Mălăele. Din povestea inițială a unui fierar neamț care, după multă vreme, descoperă că fiul său e de fapt copilul unui român, se însăilează altă poveste, în care fierarul – de data asta român, Grigore – descoperă că este copilul ungurului Peter, iar fiul său îl are drept tată biologic pe rusul Ivan, care la rândul său constată siderat că fiul său aparține fierarului Grigore. Palpitant, nu-i așa?
