În
mod normal, acţiunea ultimei piese a bardului de la Stratford s-ar petrece pe o
insulă izolată, unde îşi trăieşte viaţa Prospero, fost duce de Milano (exilat
în urmă cu 12 ani), alături de fiica Miranda şi de două spirite antitetice,
Ariel, un spirit aerian, şi Caliban, o încarnare vizibilă a răului. Dar, stăpânit
de gândul răzbunării şi al întoarcerii la vechile aliniamente, ajutat de arta
magiei dobândită, după propriile-i
declaraţii, atenţie, din cărţi, iscă pe marea înconjurătoare o furtună. Asta
face ca o corabie pe care se afla fratele său uzurpator, precum şi regele Neapolelui cu fiul său, Ferdinand şi
alţi curteni, să eşueze pe ţărmurile insulei respective.
Aşa
arată premisa şi decorul piesei. În mod normal. Dar spectatorul intrat în
moderna sală Studio, retrocedată Teatrului Naţional prin îndepărtarea brutală,
dar benefică a Teatrului de Operetă, descoperă cu mirare o complicată şi ciudată
construcţie. Una care seamănă, nici mai
mult, nici mai puţin, cu o reeditare ad-hoc a celebrului teatru Globe din Londra
lui Shakespeare, în ambianţa căreia o
trupă de actori moderni, în care, mai târziu, vom descoperi personajele piesei,
se pregătesc şi se antrenează cu tot arsenalul respectiv şi adiacent, să joace
un text. Interesantă surpriză!
Trecând
peste acest intermezzo, spectacolul începe, propriu-zis, cum s-ar zice, cu
stângul. O tânără actriţă costumată sumar ne mărturiseşte că ea e Miranda, ne
spune de mai multe ori „bună ziua“, deşi este evident pentru toată lumea din
sală că e seară, şi începe o lungă şi încâlcită discuţie cu un bătrânel care
aminteşte vag de celebrul Albert Einstein, autorul teoriei relativităţii.
Deducem, nu fără greutate, că ar fi Prospero, tatăl ei. După acest mic
preambul, ca să nu-i spun incident, începe prezentarea furtunii propriu-zise,
realizată succint, dar spectaculos vizual cu mijloacele din dotarea Teatrului Ţăndărică.
Desigur
n-am să povestesc toată piesa, al cărei rezumat poate fi lesne găsit în cartea
care ne-a încântat multora copilăria şi adolescenţa, „Povestiri după
Shakespeare“ de Charles şi Mary Lamb.
Jucată,
ne spun istoriile literare, la început, ca simplă feerie de curte, interpretată
simbolic, cu toate atributele de rigoare, de romantici, adevărata Furtună,
a fost deconspirată de criticii (Jan Kott) şi regizorii moderni (Peter Brook,
Peter Hall) care i-au arătat adevărata faţă: o dramă necruţătoare, lirică şi,
în acelaşi timp, grotescă, la fel ca toate piesele lui mari. O răfuială
pasionată cu lumea reală, în care apar cu pregnanţă mai toate temele obsesive ale
teatrului shakespearian: de la iubire la trădare, stăpânitorul bun şi cel rău,
suveranul legitim şi cel rău, dar mai ales drama oamenilor Renaşterii şi a
ultimei generaţii de umanişti.
Talentatul
regizor bulgar Alexander Morfov, căruia i-am comentat încântat spectacolul
precedent, „Vizita bătrânei doamne“ (tot de la TNB), pare a cunoaşte foarte
bine toate aceste consideraţii teoretice pe care a vrut cu tot dinadinsul să le
introducă în spectacolul său, nelăsând însă ca niciuna dintre temele piesei să
primeze. Folosind un scenariu personal, bazat pe o traducere mai veche semnată
de Radu Nichita şi Nina Cassian, reorganizează mai toate scenele, făcând tăieturi
masive şi reducând la maximum unele roluri, a reuşit împreună cu scenograful
Nikola Toromanov, cu Andrada Chiriac (creatoarea costumelor) şi cu o echipă de
actori extrem de dotaţi, să producă un spectacol cu largi reverberaţii, în
ciuda unor inerente hiatusuri.
Scenele
de furtună şi toată agitaţia furibundă a celor de pe vas, spaima lor de moarte,
pagină antologică, sunt pline, în textul netrunchiat, de atâtea amănunte marinăreşti
că îndreptăţeşte ipoteza că, înainte de a fi slujbaşul care avea grijă de caii spectatorilor, tânărul Shakespeare ar fi
fost şi marinar.
Ion
Caramitru a înscris în CV-ul său de actor destul de mulţi eroi shakespearieni,
de la Romeo la Hamlet. În spectacolul „Furtuna“, regizat cu ani în urmă (1978)
de Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra, l-a jucat chiar pe Ferdinand. Prospero al
lui Caramitru este, pe rând, când duios, chiar plângăcios, când autoritar cu
cele două spirite supuse lui, când înţelept, producând panseuri inteligente,
uneori chiar plicticos de inteligent, mai tot timpul nervos. Dezvoltă pe tot
parcursul spectacolului o gamă largă de sentimente omeneşti, de la iubire neţărmurită
la ură, şi, în final, chiar adoptă liniştea împăcării. Îl secondează cu toate
farmecele de care dispune tânăra actriţă Crina Semciuc, dar mai ales cu naivitatea excesivă a personajului. Ea
realizează alături de Alexandru Călin şi Istvan Teglas (Ariel), ajutaţi de ceilalţi
interpreţi ai spiritelor blânde, poate unul dintre cele mai închegate şi
amuzante momentele ale spectacolului,
în scena îndrăgostirii subite a celor doi, fără cuvinte ajutătoare.
Andrei
Finţi (Alonso), Ioan Andrei Ionescu (Antonio), Gavril Pătru (Sebastian),
Vitalie Bichir (Gonzalo) întruchipează cu nerv, scoţând la iveală sărăcia şi urâţenia sentimentelor ce caracterizează
personajele curtenilor azvârliţi intempestiv pe insulă. Fiecare încearcă, cu
profesionalismul care-l caracterizează, să le diferenţieze, ceea ce, de multe
ori, şi reuşesc.
Grupul
marinarilor, format din Eduard Cârlan, Mădălin Mandin, Ionuţ Toader, Axel
Moustache, Ionuţ Toader, Eduard Adam (cum îi nominalizează caietul program, deşi
regizorul le-a pregătit scene suculente de comedie) este, deocamdată, destul de
timid în acţiune, rostind cu neîndemânare unele dintre replicile de succes ale
unor intervenţii contemporane ca aceea despre cultură. Într-o scenă de reproşuri
violente între doi curteni, care sunt urmăriţi de un al treilea cu un, atenţie,
microfon, scenă desigur, inventată de regizor, unul dintre cei doi curteni îl
întreabă nervos pe cel cu microfonul: „Cine ţi-a spus să faci asta?“,
„Regizorul“ răspunde senin „cel cu microfonul“. Replică antologică de spectacol
modern, dar care se pierde din cauza „timidităţii“ cu care este rostită.
Din
grupul numeros de marinari se detaşează silueta realizată cu un umor de
bună calitate de Marcelo Cobzariu, descoperind un actor de real talent şi
multiple posibilităţi, pe care l-am admirat şi în „Vizita bătrânei doamne“.
Primeşte o replică pe măsură, deşi e evident mai mărunt, de la Mihai Calotă
(Trinculo, clovn cam văduvit de autor). Scena confruntării celor doi, calchiată
după filmul de desene animate care îi are ca protagonişti pe Popeye Marinarul şi pe fiorosul Buto, este
foarte savuroasă, reprezentând un respiro comic, într-o dramă cu multe sceneextrem de tensionate.
Istvan
Teglas, actorul-dansator supranumit şi omul de „gumilastic“, îl creionează, la
rândul său, cu mijloace inedite pe Ariel, duhul cu ajutorul căruia Prospero
pune în practică, în ultimă instanţă, furtuna respectivă, personaj paradoxal,
pe care noi, spectatorii, conform indicaţiilor autorului, nu ar trebui să-l
vedem, ci numai Prospero. Dar cum acest miracol nu se poate realiza, deoarece
încă nu s-a inventat în arsenalul de mijloace fantastice de care dispune
scena, urmărim cu mare plăcere, uneori
chiar cu stupoare, evoluţia personajului trasată de cuplul Morfov-Teglaş, ca în
momentul în care Ariel se transformă
într-o frumoasă nimfă, folosindu-se de
corpul balerinei Alexandra Poiană.
Am
lăsat la urmă compoziţia lui Mihai Călin, în rolul lui Caliban, poate cea mai
închegată realizare a spectacolului, ce poate fi socotită şi o izbândă personală
a actorului, deoarece constituie cel mai consistent rol al carierei
interpretului, care reuşeşte, în mod paradoxal, să dea umanitate unui monstru,
ce a devenit în mai toate dicţionarele lumii, un prototip al urâţeniei.
Dar
după atâtea izbânzi scenice, Furtuna de
la Naţional se termină în coadă de peşte,
ciudat de indecis, cu o revenire la scena iniţială şi cu o replică anodină a
lui Caliban, care se vrea peremptorie: „Eu ce mănânc?“. Cum un spectacol
prezentat în deschiderea Festivalului Naţional de Teatru are mari şanse de a
adjudeca o serie de premii, îi urez, conform dictonului marinăresc, „vânt din
pupa“.