Isabel
Allende s-a născut în 1942, la Lima, dar a locuit în Chile până în 1973,
când Pinochet preia puterea printr-o lovitură de stat militară; nepoată a
fostului preşedinte marxist chilian Salvador Allende, aceasta se refugiază în
Venezuela, unde continuă să profeseze ca jurnalist. După 15 ani, se stabileşte
în Statele Unite.
Debutul său se produce în 1982, cu romanul
„Casa spiritelor“, ce avea să devină bestseller, urmat, în 1984, de „Despre
dragoste şi umbră“, în 1989, de „Povestirile Evei Luna“, iar în 1991, de
„Planul infinit“. Romanul „Paula“, apărut în 1994, este dedicat fiicei sale
moarte de porfirie cu doi ani înainte. Cărţile ulterioare, „Afrodita“ (1997),
„Fiica norocului“ (1999), „Portret în sepia“ (2000), „Ţara mea inventată“
(2003), un jurnal eterogen de locuri, oameni şi cărţi, o recomandă la cel mai
înalt nivel lumii literare internaţionale, drept care, în 2004, scriitoarea
este primită în American Academy of Arts and Letters. Din 2007 datează volumul
autobiografic „Suma zilelor“. În 2009, vede lumina tiparului romanul la care
ne vom referi în continuare, Insula de sub mare (Humanitas
Fiction, 2012), tradus din spaniolă, cu dăruire şi cu o perfectă cunoaştere a
celor două limbi (în primul rând a limbii române), de Cornelia Rădulescu.
Frescă urzită în jurul unor detalii istorice
precise şi al unor personaje ce au existat în realitate, tip Macandal sau
Toussaint Louverture, vizionară, fantastică şi totodată realistă, corală,
magică, romanul alternează aventuri, moravuri ale unor europeni, dar mai ales
patimile a mii de sclavi pe plantaţiile de trestie de zahăr, deportaţi sau
traficaţi pe mai nimic, într-o lume de la antipozi exotică, pestriţă, cu scene
de război de o cruzime înfiorătoare. Cartea are respiraţia epică a unei
posibile saga, amintind de brazilianul Erico Verissimo, de portughezul Lobo
Antunes, dar şi de peruvianul Vargas Llosa. Isabel Allende aduce în scenă un
efervescent amestec de rase, culturi şi tipologii umane, la răscrucea dintre
veacurile XVIII şi XIX, cu atât mai mult cu cât acţiunea este plasată în
Antile, mai precis în actualul Haiti, spre a continua în Louisiana, în spaţiul
ce va să devină actualul oraş New Orleans. „Insula de sub mare“, în credinţa
animistă a negrilor şi mulatrilor, este paradisul libertăţii pierdute
(Guineea?), acolo unde se dansează în ritmul tobelor şi unde nu există sclavi,
legendă-speranţă ţinută în viaţă de protagonista cărţii, Zarité, zisă Tété,
legată prin mii de fire de numeroasele personaje ce orbitează în jurul ei.
Atunci când, încă tânăr, Toulouse Valmorain
vine, în 1770, din Franţa în St. Domingue, spre a prelua, de la tatăl său în
agonie, plantaţia de trestie de la moşia St. Lazare, locuitorii (aborigenii)
insulei nu mai existau de mult; exterminaţi de faimoşii conchistadori, ei au
fost înlocuiţi de africani, deveniţi sclavi, puşi să trudească în condiţii
inumane. Tété, abia copilă de nouă ani, este cumpărată de Valmorain ca fată-n
casă bună la toate. Isabel Allende îi acordă acesteia rolul de rezoneur, de
actor şi martor, de interpret epic paralel al faptelor, oamenilor şi întâmplărilor.
În plus, ea întreţine nestinsă legitima dorinţă de libertate, acceptând umilinţe
şi privaţiuni, violenţe (va fi violată ani în şir de Valmorain) şi munci
silnice. Îndură toate acestea de dragul copiilor proprii, dar şi de dragul
copiilor ce-i sunt încredinţaţi să-i crească. Pentru ei, Tété este în stare să
se jertfească, propria-i viaţă fiind mult mai puţin importantă decât marile
sale iubiri cărora li se dedică trup şi suflet, începând cu Maurice, singurul
copil al lui Valmorain, adus pe lume de prima lui nevastă, spaniola Eugenia
(bântuită de spectre şi coşmaruri, sfârşitul fiindu-i marcat de demenţă agravată
de solitudinea clinică în care trăise), şi terminând cu Rosette, rodul relaţiei
ei cu stăpânul Valmorain, zis şi monsieur,
ce avea drept de viaţă şi de moarte asupra tinerei şi frumoasei sale sclave. Şi
din pricina acestei eterne siluiri, pasiunea sa pentru libertate devine un fel
de a doua natură, o 
stăpâneşte şi o transformă. Iubirea adevărată, ce i s-a
arătat întâmplător, o tulbură şi o răvăşeşte, o împlineşte şi o iluminează.
Tânărul ei amant, adolescentul de la bucătărie, africanul Gambo, pe care îl
ajută să fugă noaptea în munţi la cimarrónes (africani rebeli fugiţi de pe
plantaţii), dar care va cădea apoi în bătălia de la Le Cap sub numele de căpitanul
La Liberté, va supravieţui prin ea în propria-i amintire, devenind un simbol de
eroism romantic. În viziunea Isabelei Allende, Tété este un receptacul al vieţii
şi iubirii molipsitoare: dincolo de orice resentiment, ură, disperare sau
tragism, ea întrupează inflexibil fervoarea şi stăruinţa de a-şi redobândi
propria identitate.
În comparaţie cu Tété, Valmorain este un
personaj mediocru şi meschin, retractil şi totodată abuziv şi arogant, influenţabil,
alcoolic şi chiar fricos până la isterie (a se vedea episodul fugii din faţa
atacului iminent al sclavilor răsculaţi). Va face din Tété victima sa predilectă,
nu doar din pricina raportului stăpân-sclav, ci şi fiindcă senzuala mulatră
înseamnă pentru el acuplarea şi carnalitatea ce i se refuză. Este respins până şi
de propriul fiu, Maurice, pe care-l dorea moştenitor al afacerilor sale. Nu
prea are noroc nici cu a doua soţie din New Orleans, Hortense, posesivă şi
capricioasă, despotică cu slugile (nu pregetă s-o biciuiască pe Tété, drept
care va fi trântită la pământ de fiul ei vitreg, Maurice), devenită un soi de
vultur hoitar atunci când „iubitul“ ei soţ este grav bolnav şi aproape
decrepit. Un personaj feminin de plan secund, dar memorabil, este frumoasa mulatră
Violette Boisier (ce are în arborele ei genealogic o bunică senegaleză), amantă
selectivă a celor mai înstăriţi bărbaţi din Le Cap, devenită apoi soţia unui
ofiţer francez căruia îi cade cu tronc, în ciuda reputaţiei ei puţin avuabile.
Scena de amor prematrimonial dintre cei doi are o intensitate erotică demnă de
cărţile lui Anaïs Nin. Ofiţerul Relais va muri în confruntarea cu negrii,
astfel încât, rămasă văduvă şi încă tânără, Violette Boisier va fi,
refugiindu-se şi ea la New Orleans, o doamnă respectabilă, în ciuda
îndeletnicirilor sale dubioase de „plasatoare“ a tinerelor fete unor domni cu
bani.
Revoluţia franceză incendiază spiritele şi
la St. Domingue şi apoi în întreaga insulă. Războiul civil seamănă moarte şi
scrum, constrângându-i pe coloni să abandoneze plantaţiile. Aproape toată lumea
bună se refugiază în Louisiana, inclusiv Valmorain, urmat de Tété, nu înainte
ca aceasta să obţină un înscris al eliberării sale din sclavie: Zarité Sedella,
treizeci de ani, mulatră, o femeie liberă. Este momentul când Tété îl descoperă
pe elegantul Zaharie, sclav liber, ce va să-i devină soţ pentru tot restul vieţii
şi de care o va lega o dragoste matură şi sinceră, precum un dar nesperat de
duioşie şi seninătate.
Pasionantă este şi evoluţia lui Maurice.
Crescuse de copil la sânul lui Tété, alături de sora lui vitregă, Rosette, dar
la un moment dat viaţa îi despărţise: ea, până la paisprezece ani, va sta la
mânăstire, în grija maicilor ursuline (fiind de fapt ascunsă de către Valmorain
de ochii albilor), iar el va fi educat la un colegiu din Boston. Îşi scriau ca
doi amanţi, ignorându-şi înrudirea. Se hotărăsc să se căsătorească, dar
„sfântul din New Orleans“, părintele Antoine, aflându-le identitatea, refuză să
le celebreze cununia. Relaţia incestuoasă, inevitabilă, dintre cei doi tineri,
se consumă totuşi cu intensitatea unei stihii: aşteptarea şi dorinţa ating cote
paroxistice; o adevărată tragedie de dragoste, ce aminteşte de scrierile
vechilor greci, de Racine, de Strindberg etc. Natura din plămada umană, atracţia
fizică irezistibilă, sentimentele împărtăşite, toate acestea se dovedesc a
fi mai tari decât orice prejudecată.
Isabel Allende nu lasă cititorul să-şi tragă
sufletul, alternând pagini dense de uneltiri şi episoade militare cu pagini
pline ochi de eros şi pasiune; nu lipsesc, evident, loviturile de scenă.
„Insula de sub mare“ este un poem dedicat libertăţii şi sentimentelor adânci
ale omenirii împotriva oricărei discriminări, oricărui abuz, împotriva
sclavagismului şi a segregării rasiale ce, din păcate, s-a perpetuat până în
mileniul trei, este un poem epic dedicat prin ricoşeu principiilor de egalitate
şi demnitate umană.
Nu putem încheia acest comentariu fără a
sublinia talentul excepţional de portretist al autoarei, precum şi densa
tipologie umană adusă pe scena romanului: soldaţi şi sclavi războinici, piraţi şi
nobili decăzuţi, preoţi voodoo şi preoţi catolici, vătafi odioşi şi arivişti
tip Cambray, medici (ataşantă este figura inimosului doctor alb Parementier, căsătorit
cu mulatra Adèle cu care are mai mulţi copii, dar cu care evită să se arate în
public), vindecători de culoare, precum misterioasa tante Rose ce pune în
practică tămăduiri cu ierburi, decocturi şi unguente. Dar, pe fundalul în mii
de culori al istoriei, se decupează ubicuul portret al lui Zarité, eroina ce
soseşte de departe spre a ne aminti de ceea ce înseamnă religia libertăţii.
