Cine ar putea mai bine să întredeschidă ușa cabinelor din teatru, să ridice un colţișor al cortinei, înainte ca ea să dezvăluie universul acesta paralel al scenei? Cine ar îndrăzni să clatine ușurel câte un mare actor sau actriţă de pe piedestalul pe care i-au urcat talentul și munca neîntreruptă, și să ne arate că lumea teatrului este o replică a lumii celeilalte (sau invers?), cu toate frumuseţile sale, dar și cu momentele grele, odioase uneori? Cum cine? Un actor!

        Ceea ce realizează Candid Stoica în acest volum este, înainte de toate, rodul unei acribii de decenii în a nota aproape tot ceea ce vedea, auzea sau se petrecea lângă el, cu el, uneori în lipsa lui, dar întotdeauna legat de teatru. Puse în volum, amintirile sale trezesc interesul, uneori nedumerirea, poate chiar revolta, la aflarea unor „dedesubturi” din viaţa și activitatea unor „monștri sacri ai scenei și filmului românesc”. Pagini frumoase, de nostalgie curată, amintesc de începuturile sale la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Sunt prezentaţi colegi, scriitori de teatru și nu numai, cu bune și uneori cu rele, cu atitudini prietenoase, dușmănoase sau pur și simplu ciudate.

        Regăsim frumoase cuvinte despre cei ce i-au îndrumat primii pași, elegante descrieri ale întâmplărilor simple sau complicate din viaţa actorilor, portrete de mare fineţe ale lui Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Lucian Giurchescu, Puși Dinulescu, György Harag, Teodor Mazilu etc. Toţi cei prezentaţi sunt personaje vii, pline de energie, și-i simţi pe toţi că i-au trecut prin viaţă, lăsându-i multe amintiri. Cu deosebită dragoste amintește mereu de iubirea și tovarășa sa de o viaţă, Sara.

        Nu ar fi rău să căutaţi acest volum de amintiri ale unui trudnic al teatrului românesc numai și numai pentru a vedea ce poartă în sufletul său un om care zeci de ani a fost aproape seară de seară „altcineva” decât el, dar care n-a obosit de atâta „prefăcătorie”, nu și-a abandonat crezul că menirea sa este acolo, între culise și avanscenă, și care poate spune la 85 de ani: „A fost frumos!” Câţi dintre noi am reuși, oare, să tragem această concluzie?